Când mormintele nu spun întreaga poveste

Iată ceva ce m-a uimit în această săptămână.

Timp de secole, de fiecare dată când arheologii găseau adulți și copii îngropați unul lângă altul în morminte medievale, toți presupuneau că erau familii, nu-i așa? Părinți și copii, odihnindu-se împreună pentru eternitate. Avea tot sensul. Noțiunea noastră de familie este destul de universală — traversează culturi și secole.

Doar că... se pare că această presupunere era greșită. Foarte greșită.

O echipă de cercetători de la Universitatea din Stockholm a analizat recent ADN-ul a 142 de persoane care au trăit în epoca târzie a vikingilor și în Evul Mediu. Aceștia au examinat morminte din trei situri din Suedia: Sigtuna, lângă Stockholm, Västerhus, în Jämtland, și Fjälkinge, în Skåne. Ceea ce au descoperit a răsturnat complet presupunerea „înmormântare familială”.

Surpriza din pământ

Cercetătorii — și îmi place această formulare — au spus în esență că, în majoritatea cazurilor, persoanele îngropate împreună nu erau deloc rude biologice apropiate. Acest lucru era valabil chiar și în cimitirele unde cercetătorii au găsit numeroase legături de familie existente undeva în comunitatea mai largă.

Lasă acest lucru să se așeze pentru un moment.

Cu alte cuvinte, oamenii din Evul Mediu nu îngropau neapărat copiii alături de ei. Nu erau așezați pentru odihnă lângă mama și tata. Deci cu cine erau îngropați?

Cercetarea sugerează că deciziile privind înmormântarea erau modelate de factori dincolo de familia biologică. Poate legături sociale. Poate practici religioase. Poate legături comunitare pentru care nu mai avem cuvinte. Cercetătorii subliniază că arheologii au dezbătut aceste relații de mult timp, iar în final — în final — ADN-ul antic ne-a oferit instrumentul pentru a testa efectiv aceste idei.

Cum arăta de fapt copilăria medievală

Iată unde devine cu adevărat interesant pentru mine.

Analiza ADN a mai dezvăluit ceva neașteptat despre modul în care copiii erau tratați în moarte. Știți cum ne gândim adesea la copilărie ca la o fază distinctă și separată a vieții? Ceva care nu era chiar „real” în același mod ca și adulția?

Comunitățile scandinave medievale se pare că nu erau de acord.

La Västerhus, bărbații și femeile erau îngropați pe laturi diferite ale cimitirului. Aceasta era o practică cunoscută. Dar iată aspectul important: băieții și fetele erau plasați conform aceleiași practici. De la cele mai fragede vârste, copiii erau clasificați pe laturile „masculine” și „feminine” ale cimitirului.

Cercetătorii au exprimat acest lucru splendid: copiii „nu erau tratați ca o categorie separată. În moarte, se pare că erau tratați conform acelorași principii sociale și religioase ca și bărbații și femeile adulte”.

Acest lucru ne spune ceva profund. Identitatea de gen — oricare ar fi fost semnificația acesteia în Scandinavia medievală — nu era ceva care apărea brusc la vârsta adultă. Era recunoscută, din câte putem spune, încă din copilărie. Aceste comunități aveau așteptări privind modul în care băieții și fetele trebuiau așezați, chiar și în moarte.

Doamna pelerin

Printre toate aceste povești, o femeie s-a remarcat.

La Västerhus, cercetătorii au identificat o persoană pe care au poreclit-o „Doamna 56”. ADN-ul a legat-o de părinții ei, de fratele ei și de două fiice — ea făcea parte dintr-o familie reală îngropată în acel cimitir. Dar mormântul ei conținea ceva neobișnuit: o scoică.

O sco