De ce Antarctica s-a înghețat prima — și de ce asta ar trebui să te fascineze
Trebuie să îți povestesc ceva care m-a dat peste cap. Și eu mă ocup de știință de ani buni, deci nu mă impresionează orice.
Iată enigma: Antarctica a dezvoltat calote de gheață masive acum vreo 34 de milioane de ani. Arctica? Acelea au apărut abia acum vreo 5 milioane de ani. Părea logic, nu?
Și totuși — aici vine partea interesantă — când Antarctica a început să înghețe, Pământul era cu aproximativ 5°C mai cald decât acum.
Stai. Cum adică?
Da, ai citit bine. Planeta era încălzită, și totuși Antarctica a decis să devină un deșert înghețat. Multă vreme, oamenii de știință au crezut că e din cauza dioxidului de carbon. Mai puțin CO2 înseamnă planetă mai rece, înseamnă gheață la poli. Pare ok.
Dar dacă asta ar fi tot, ambii poli ar fi înghețat cam în aceeași perioadă. N-au făcut-o. Antarctica a avut un start masiv, și cercetătorii au descoperit de ce — iar răspunsul e mult mai interesant decât mă așteptam.
Scoarța de sub Antarctica se ridica efectiv
Imaginează-ți asta: acum vreo 150 de milioane de ani, Antarctica și Africa au început să se îndepărteze. Lucruri tectonice normale, se întâmplă mereu. Dar iată ce devine ciudat.
Adânc în interiorul Pământului — vorbim de mantale, mii de kilometri sub picioarele noastre — ceva ciudat a început să se întâmple. Unde" invizibile în manta au început să treacă pe sub ceea ce avea să devină Antarctica de Est. Și pe măsură ce aceste unde se deplasau, ele împingeau uscatul în sus, încet.
Nu brusc, nu dramatic. Mai degrabă ca o ridicare incredibil de lentă, răbdătoare, de-a lungul a zeci de milioane de ani.
Îmi place să mă gândesc la asta. E ca și cum Pământul ar fi ținut respirația și apoi, încet-încet, și-ar fi ridicat umerii pe parcursul unor timescale-uri geologice atât de vaste încât creierul nostru abia le poate cuprinde.
Această ridicare treptată a format Munții Gamburtsev și a creat un platou masiv în Antarctica de Est. Până prin 45 de milioane de ani în urmă, părți uriașe din această regiune ajunseseră la peste 2 kilometri altitudine.
Și asta, prieteni, a schimbat totul.
Altitudinea e basically un congelator
Iată o modalitate simplă de a înțelege. Știi cum se răcește când urci pe un munte? Nu e doar legendă — e fizică. Pentru fiecare 100 de metri urcați, temperatura scade cu aproximativ 1°C.
Așa că atâta timp cât majoritatea Munților Gamburtsev erau sub 1,5 kilometri, probabil că verile topeau orice ninsoare care încerca să se așeze. Enervant pentru orice gheață ambițioasă care voia să se stabilească definitiv.
Dar odată ce acești munți au trecut de 2 kilometri? Acum vorbim. La acea înălțime, chiar și cu temperaturi globale relativ blânde, condițiile erau suficient de reci pentru ca zăpada și gheața să supraviețuiască tot anul. Se putea acum acumula, an după an, secol după secol.
Profesorul Thomas Gernon, care a condus cercetarea la University of Southampton, a explicat frumos: „Suprafața terestră a Antarcticii a fost ridicată treptat până la punctul în care gheața putea câștiga un picior stabil, chiar dacă oceanele polare din jur și temperaturile globale rămâneau surprinzător de calde."
Geologia i-a dat, practic, Antarcticii un avantaj înainte ca nivelurile de CO2 să fi scăzut suficient pentru a îngheța ambii poli simultan.
Bucla de feedback gheață-albedo — pentru că Pământul iubește amplificarea
Odată ce gheața a început să se acumuleze, lucrurile au escaladat rapid. Vezi, gheața e luminoasă și reflectă lumina (oamenii de știință îi spun „albedo ridicat"). Lumina soarelui ricoșează direct de pe ea în loc să fie absorbită.
Așa că pe măsură ce se forma mai multă gheață, mai multă lumină solară era reflectată înapoi în spațiu, ceea ce răcea zona și mai mult, ceea ce permitea formarea și mai multă gheață. E o buclă de feedback clasică, iar astfel de mecanisme în natură tind să accelereze într-o direcție odată ce pornesc.
Dr. Philip Goodwin, unul dintre co-autorii studiului, a evidențiat acest efect. Odată ce calota de gheață s-a extins, suprafața ei strălucitoare a acționat practic ca o oglindă uriașă, trimițând energia solară înapoi și răcind regiunea și mai mult.
Calota de Gheață a Antarcticii de Est care s-a format în final este cea mai mare de pe Pământul de azi. Conține suficientă apă înghețată pentru a ridica nivelul mărilor cu aproximativ 52 de metri dacă s-ar topi. Cincizeci și doi de metri. Lasă că asta să îți intrе în cap un moment.
Ce ne spune asta despre sistemul climatic al Pământului
Găsesc această cercetare fascinantă pentru că ne amintește că clima Pământului nu reacționează la un singur lucru odată. Nu e doar CO2. Nu e doar temperatura. E întregul sistem — inclusiv dinamica care se petrece la mii de kilometri sub picioarele noastre.
Suntem obișnuiți să ne gândim la climă în termeni de atmosferă și oceane. Dar Pământul solid în sine face parte din ecuație, rearanjându-se încet și influențând ce se întâmplă la suprafață în moduri pe care abia acum începem să le înțelegem.
Cercetătorii au folosit modele computationale pentru a reconstrui 100 de milioane de ani de evoluție a peisajului antarctic, iar simulările au coincis cu ceea ce vedem efectiv în registrul geologic. Asta le dă oamenilor de știință încredere că undele din manta — acest fenomen descoperit relativ recent — chiar au jucat un rol crucial în soarta înghețată a Antarcticii.
Așa că data viitoare când cineva îți spune că花纹 de gheață din Antarctica sunt „naturale" și deci nu e nimic de îngrijorat, poți încuviința — da, sunt rezultatul unor procese geologice care s-au întins pe zeci de milioane de ani. Procese care au creat un continent înghețat cum nu există altul pe Pământ.
Doar că, poate, să nu folosești asta ca scuză să ignori ce se întâmplă cu acele calote de gheață chiar acum. Scale temporale sunt complet diferite. Ceea ce a durat milioane de ani să se construiască ar putea fi pierdut în doar câteva secole dacă continuăm să adăugăm gaze cu efect de seră în atmosferă.
Oricum, cred că asta e suficientă geologie care îți dă peste cap mintea pentru un articol de blog. Pământul e ciudat și minunat, și sincer? N-aș vrea să fie altfel.
Sursă: ScienceDaily