Freud poate că avea dreptate. Şi ştiinţa acum confirmă asta.

Recunosc ceva: l-am considerat pe Freud depăşit. Un tip cu idei interesante, sigur, dar care a exagerat în multe privinţe. Ei bine, cercetări recente m-au făcut să-mi reconsider complet opinia despre unul dintre conceptele lui centrale. Şi sincer? M-a cam dat peste cap.

Un studiu publicat în jurnalul Entropy susţine că neuroştiinţa modernă şi psihanaliza descriu, de fapt, acelaşi lucru — doar că folosesc vocabular diferit. Dacă au dreptate, asta ar putea schimba fundamental felul în care înţelegem anxietatea, relaţiile şi de ce funcţionează terapia.

Ce propun cercetătorii?

În neuroştiinţă, termenul la modă acum este „paradigma predicţiei". Pe scurt: creierul tău ghiceşte constant ce urmează. În fiecare secundă, face predicţii despre lume şi le compară cu ce se întâmplă de fapt.

Gândeşte-te la asta ca la un prieten care îţi completează propoziţiile — doar că în loc de cuvinte, creierul tău încearcă să completeze realitatea înainte să se întâmple.

Partea interesantă? Cercetătorii spun că asta sună suspect de familiar cu ceea ce Freud şi succesorii lui psihanaliţi au susţinut de peste un secol. Mai precis, ideea că experimentăm lumea nu aşa cum este, ci filtrată prin experienţele noastre trecute.

Ce înseamnă asta în practică?

Îţi dau un exemplu concret. Imaginează-ţi pe cineva care a crescut cu părinţi critici. Ca adult, intră într-o şedinţă unde colegii poartă o conversaţie normală. Dar pentru că creierul lui „a prezis" că oamenii vor fi judecători, iese din sală convins că toţi vorbeau despre el sau că a primit critici subtile.

Cercetătorii numesc asta proiecţie — un termen inventat de Freud — şi îl leagă direct de felul în care creierul umple golurile cu aşteptări.

„Ne modelăm experienţa lumii conform aşteptărilor stabilite," explică cercetătorul Erik Stänicke. „Interacţiunile noastre anterioare influenţează treptat ce aşteptăm de la relaţiile şi situaţiile viitoare."

Traducere: toţi umblăm cu şabloane mentale şi forţăm realitatea să se potrivească în ele, indiferent dacă se potriveşte sau nu.

De ce rămânem blocaţi?

Atât neuroştiinţa predicţiei, cât şi psihanaliza descriu mintea ca pe ceva care îşi doreşte stabilitate. Creierului nu îi place incertitudinea. Vrea ca lucrurile să fie previzibile.

Şi iată partea tricky: chiar şi aşteptările negative sunt, într-un fel ciudat, reconfortante pentru că sunt familiare. Dacă aştepţi ca lumea să fie ostilă, măcar ştii pe ce teren te afli.

„Psihanaliştii numesc asta tendinţa minţii de a recrea tipare relaţionale familiare, chiar când acestea sunt inadecvate," spune Stänicke.

Cu alte cuvinte, rămânem blocaţi nu pentru că ne merge bine, ci pentru că ştim la ce să ne aşteptăm. Creierul nostru preferă să aibă dreptate şi să sufere decât să fie surprins şi nesigur.

Asta explică atât de multe, nu? De ce rămân oamenii în relaţii toxice? De ce cineva continuă să se aştepte la respingere când partenerul e sincer iubitor? De ce criticul interior şopteşte aceleaşi lucruri urâte în fiecare zi?

Nu pentru că sunt „defecţi". Pentru că creierul lor a decis că aceste predicţii reduc incertitudinea, iar incertitudinea e mai înfricoşătoare decât suferinţa.

Veşti bune (da, există şi)

Iată ce-mi pare cu adevărat îmbucurător: dacă tiparele noastre mentale sunt predicţii, înseamnă că nu sunt permanente. Sunt doar... obiceiuri. Iar obiceiurile se pot schimba.

Dar asta necesită timp şi experienţe noi. Cercetătorii subliniază că aşteptările noastre nu sunt stocate doar ca convingeri conştiente — sunt încorporate în felul în care ne raportăm la alţii, în memoria procedurală care modelează interacţiunile automat.

Asta explică de ce funcţionează terapia. Când ai un terapeut care răspunde constant cu căldură şi onestitate, nu doar înveţi informaţii noi — creezi predicţii noi. Creierul tău începe să se aştepte că, poate, doar poate, relaţiile nu trebuie să urmeze aceleaşi scenarii dureroase.

„Ambele modele ne arată cum aşteptările noastre despre lumea exterioară sunt ancorate nu doar cognitiv, ci şi în memoria procedurală exprimată în feluri relaţionale de a fi," explică Stänicke.

Practic, nu poţi gândi problema afară din tine. Uneori trebuie să experimentezi drumul spre ieşire — prin relaţii şi situaţii noi care, încet şi treptat, îţi actualizează predicţiile despre ce e posibil.

Concluzia

Nu ştiu despre tine, dar eu găsesc asta ciudat de reconfortant. Înseamnă că nu sunt fundamental defect dacă am anxietate sau probleme de încredere. Înseamnă că creierul meu face ceea ce creierele fac — încearcă să prezică şi să controleze lumea bazat pe experienţe trecute.

Problema apare când aceste predicţii devin rigide şi depăşite. Soluţia nu e să le suprimi sau ignori, ci să te expui blând la experienţe care le lărgesc.

Freud a greşit în multe privinţe de-a lungul anilor. Dar poate — doar poate — intuise ceva profund când a sugerat că modul în care prezicem lumea modelează modul în care o experimentăm. Şi nu e frumos că ştiinţa abia acum îl ajunge din urmă?