Planete strâmbe în spațiu? Da, există

Trebuie să recunosc ceva — când am dat peste această veste prima oară, m-am uitat de două ori la titlu ca să mă asigur că nu e dintr-un roman sci-fi. Se pare că unele planete pot fi... strâmbe. Și nu puțin.

Astronomii au descoperit că WASP-17b, un gigant gazos aflat la vreo 1.300 de ani-lumină de Pământ, are o atmosferă care se umflă mai mult pe o parte decât pe cealaltă. Gândește-te la un balon de plajă pe care cineva l-a călcat — puțin turtit, inegal. Ciudat, nu?

Ce se întâmplă acolo?

WASP-17b face parte din familia „Jupiterilor fierbinți" — planete uriașe din gaz, asemănătoare cu Jupiterul nostru, dar care orbitează extrem de aproape de steaua lor. Rezultatul? Temperatura ajunge la câteva mii de grade.

Cu ajutorul telescopului spațial James Webb (JWST), o echipă de la Universitatea Cornell și Universitatea Bristol a observat ceva interesant: când planeta trece prin fața stelei sale, lumina filtrată prin diferite părți ale atmosferei arată că marginea atmosferică se extinde mai mult pe o singură parte.

Și acum vine partea care m-a dat pe spate: asimetria nu e întâmplătoare. Apare pe ceea ce oamenii de știință numesc „fața de seară" a planetei — acolo unde vânturile atmosferice puternice transportă căldura de la emisfera luminată permanent către partea întunecată. Tot acel gaz fierbinte în mișcare face atmosfera să se umfle mai mult într-o parte.

E ca și cum ai observa aerul scăpând dintr-un balon, doar că în loc de aer e plasmă, iar balonul e cât Jupiter.

O metodă nouă de a „vedea" atmosfere extraterestre

Ceea ce face această descoperire și mai interesantă e tehnica folosită. Cercetătorii au dezvoltat o metodă numită „șiruri de transmisie" — o abordare care păstrează separată informația din diferite regiuni ale atmosferei.

Traditional, când astronomii studiau atmosfere de exoplanete, amestecau totul — ca și cum ai lua toate culorile dintr-un tablou și le-ai amesteca într-o singură nuanță murdară. Noua metodă ține lucrurile separate și examinează lumina care trece prin fiecare zonă în parte.

Dr. Lili Alderson a comparat-o cu diferența dintre a ști că ai o bijuterie cu pietre prețioase și a ști exact unde sunt plasate pietrele. O analogie perfectă, pentru că arată cât de multă detaliu câștigăm.

De ce contează asta?

Ceea ce mă entuziasmează cu adevărat la această cercetare: confirmă predicțiile din modelele teoretice. Oamenii de știință au simulat pe calculator cum ar trebui să se comporte Jupiterii fierbinți, iar acum vedem aceste predicții confirmate în observații reale.

Dr. Hannah Wakeford a spus-o frumos: „Planetele sunt mofturoase, atmosferele lor complexe și haotice. Faptul că toate aceste cifre s-au potrivit și ne-au arătat o imagine atât de structurată și dinamică a acestei lumi gigantice, aflată la peste 1.000 de ani-lumină, a fost cu adevărat fascinant."

Nu e vorba doar de WASP-17b. Cu peste 6.000 de exoplanete confirmate, avem acum o metodă sigură de a cartografia atmosfere în trei dimensiuni. Putem în sfârșit să depășim etapa în care tratăm aceste lumi ca niște cercuri simple și să le înțelegem ca obiecte complexe și dinamice.

Telescopul James Webb continuă să mă uimească. Exact când cred că am atins plafonul „wow, spațiul e fantastic", găsește ceva de genul ăsta — o planetă strâmbă la 1.300 de ani-lumină care confirmă teoriile noastre despre cum căldura extremă remodelează lumile îndepărtate.

Și sincer? Abia aștept să văd ce urmează.