Ce se întâmplă când câinii devin șobolani de laborator (din accident)?

Ok, trebuie să vă povestesc despre ceva care mi-a dat fiori de câteva săptămâni, și cred că veți înțelege de ce.

Imaginați-vă că sunteți un câine. Nu orice câine — vă nașteți într-unul dintre cele mai radioactive locuri de pe Pământ, înconjurat de ruinele unui dezastru nuclear care a avut loc înainte ca voi să fiți măcar o scânteie în ochiul străbunicii voastre.

Aceasta este realitatea pentru sute de câini comunitari care trăiesc lângă centrala nucleară de la Cernobîl. Și aici lucrurile devin cu adevărat interesante: oamenii de știință încearcă acum să afle dacă acești pui poartă cicatrici invizibile de la radiații în ADN-ul lor — cicatrici care, teoretic, ar putea fi transmise puilor născuți în locuri complet sigure, la mii de kilometri distanță.

Nu știu pe voi, dar mie mi se pare atât de fascinant, cât și ușor de teamă.

Puii care au primit o a doua șansă

Lăsați-mă să revin puțin în timp.

În 2018, cincisprezece pui din Cernobîl au avut aventura vieții. SPCA International i-a ajutat să fie relocați în familii din Statele Unite. Acești micuți și-au petrecut primele zile alergând prin centrala nucleară, mâncând resturi păstrate pentru ei de muncitorii care vin în ture rotative pentru a întreține și, în cele din urmă, a deconstrui instalația.

Explozia din 1986 a împrăștiat material radioactiv pe o suprafață uriașă din Europa. Decenii mai târziu, câinii încă trăiau printre echipajele. Trebuie să te întrebi — ce spune asta despre instinctul de supraviețuire? Despre adaptabilitate? Despre faptul că câinii sunt, ei bine, câini?

Studiul care a devenit viral

Trecem rapid în anul 2023. Cercetătorii de la National Human Genome Research Institute și de la Universitatea din Carolina de Sud au publicat un studiu genetic asupra a 302 câini — unii trăind chiar lângă centrală, alții în orașul Cernobîl, la aproximativ 15 kilometri distanță.

Iată ce au descoperit: câinii de lângă centrală erau diferiți din punct de vedere genetic de rudele lor din oraș.

A urmat titlurile dramatice: „Câinii de la Cernobîl evoluează rapid?”

Ei bine... poate. Dar iată lucrul despre evoluție pe care mulți oameni îl înțeleg greșit. Nu este o transformare magică care îi face pe animale mai puternice sau mai bune. Este doar o schimbare. O schimbare aleatorie. Și uneori acea schimbare nu ajută animalul deloc.

Dr. Timothy Mousseau, un biolog evolutiv de la Universitatea din Carolina de Sud și unul dintre autorii studiului, a explicat simplu: „Evoluția înseamnă pur și simplu schimbare.”

Deci, sunt acești câini supereroi mutanți?

Răspunsul scurt? Nu.

Răspunsul lung? Cu siguranță nu, dar este și un pic complicat.

Atât Mousseau, cât și alți oameni de știință care au studiat acești câini sunt de acord: nu există dovezi că acești pui sunt super-mamifere rezistente la radiații. Sunt doar câini. Mai exact, câini comunitari, ceea ce înseamnă că au trebuit să fie deștepți și rezistenți doar pentru a supraviețui în orice mediu.

Dar iată întrebarea care îl ține pe Mousseau treaz noaptea: ar putea acești câi să poarte daune genetice — mutații — pe care să le poată transmite puilor născuți într-un loc complet sigur?

„Câinii imigranți din Cernobîl ar putea transporta aceste mutații deleterii către alte populații, unde efectul ar fi negativ”, spune el.

Lăsați ideea să se așeze puțin. Un pui născut, să zicem, în Ohio, ar putea teoretic să moștenească daune de la expunerea unui strămoș la radiații pe care el nu le-a experimentat niciodată. Aceasta este felul de lucru care face genetica atât de uimitoare, cât și un pic înfricoșătoare.

Acțiunea se intensifică (pentru că știința nu este niciodată simplă)

Acum, aici lucrurile devin cu adevărat încurcate.

În 2023, un alt studiu a analizat ADN-ul câinilor special pentru semne de selecție naturală — adică, dacă anumite variante genetice îi ajutau pe câini să supraviețuiască și să se reproducă mai mult decât alții. Cercetătorii au găsit indicii că acest lucru ar putea fi în curs. Dar iată surpriza: nu au putut înțelege de ce. A fost radiația? Dieta? Altceva complet?

Apoi, în 2024, cercetătorii au publicat rezultate în PLOS One care au arătat că NU există dovezi că câinii de lângă centrală au acumulat mai multe mutații decât câinii din oraș. Mousseau a fost coautor la acel articol și el încă crede că mutațiile apar probabil mai des la câinii expuși — doar că nu a găsit dovezi clare în acest studiu în parte.

Mai recent, un studiu din septembrie a găsit mai multe semne de selecție naturală la câinii de lângă centrală. Dar chiar și acel studiu a recunoscut că radiația nu a creat neapărat mutații noi. Unele variante genetice ar fi putut pur și simplu să existe înainte de accident și, întâmplător, să îi ajute pe câini să supraviețuiască după acesta.

Scepticul din cameră

Nu toată lumea cumpără ipoteza radiațiilor.

Jim Smith, profesor de științe mediene la Universitatea din Portsmouth, care studiază contaminarea radioactivă, are câteva argumente convingătoare. Câinii de la centrală și câinii din orașul Cernobîl diferă prin strămoși, istoric de creștere, dietă, expunere la boli și contact cu alți contaminanți. Toate aceste factori ar putea explica diferențele genetice.

„Nu există dovezi în laborator care să sugereze că dozele de radiații primite de câini sunt suficient de mari pentru a influența semnificativ selecția naturală”, spune Smith.

Auzit?

Smith mai aduce un punct pe care eu îl consider ciudat de reconfortant într-un mod academic: separarea efectelor radiațiilor de tot restul lucrurilor care se întâmplă într-o populație naturală este „extrem de dificilă și, în practică, cred că imposibilă”. Preferința lui? Studiile de laborator, unde oamenii de știință pot controla exact la ce sunt expuse animalele și ce mănâncă.

Ce facem cu acei pui din 2018?

Iată un detaliu amuzant care ar putea să îi liniștească pe unii: SPCA International a spus că îi vor steriliza pe toți acei pui înainte de a-i trimite în noile lor case din America. Presupunând că s-a întâmplat acest lucru, niciunul dintre ei nu va mai avea urmași, ceea ce înseamnă că orice mutație preocupantă pe care ar putea-o purta a murit odată cu ei.

Dar pentru scenariul de care se tem Mousseau — mutațiile periculoase care se răspândesc în noi populații — un câine ar trebui să părăsească Cernobîl și să aibă pui în altă parte. Nu este imposibil, mai ales dacă vor exista eforturi viitoare de salvare.

Imaginea de ansamblu

Mousseau nu se oprește la Cernobîl. Echipa sa studiază acum câinii din Insulele Marshall, ale căror strămoși au fost expuși la precipitații rezultate din testele nucleare din anii 1940 și 1950. Ei studiază, de asemenea, câinii din jurul fostului teren de testare sovietic de la Semipalatinsk, în Kazahstan, unde au avut loc mai mult de 450 de teste nucleare.

Scopul? Să compare câinii din locuri diferite care împărtășesc istorici similari de expunere radioactivă. Dacă aceleași schimbări genetice apar din nou și din nou în diferite locuri contaminate, acest lucru ar oferi cercetătorilor indicii mult mai puternice de investigat.

Aceste analize sunt încă în desfășurare, așa că va trebui să așteptăm să vedem ce vor descoperi.

La ce mă gândesc mereu

Sincer? Întreaga poveste mă poartă în două direcții deodată.

Pe de o parte, sunt uimit de acești câini. Trăiesc într-un mediu care ar fi periculos pentru oameni și ei pur și simplu... trăiesc. Găsesc mâncare, au pui, sunt câini. Există ceva aproape inspirațional în asta, într-un fel de mod de supraviețuire de stradă, dur.

Pe de altă parte, sunt fascinat de știință — și puțin neliniștit. Ideea că daunele cauzate de radiații ar putea călători tăcut în ADN, transmise de la o generație la alta, manifestându-se la animale și poate chiar la oameni care nu au călcat niciodată aproape de contaminare? Este genul de lucru care face genetica să pară science-fiction.

La ce revin mereu este cât de mult încă nu știm. Avem indicii, posibilități și multe dezagrementuri între experți. Dar răspunsuri definitive? Acelea încă se ascund undeva în ADN-ul câinilor, așteptând ca oamenii de știință să le găsească.

Un lucru este sigur: câinii de la Cernobîl nu sunt doar străieni care supraviețuiesc într-o zonă radioactivă. Ei sunt ferestre către întrebări despre genetică, evoluție și umbra lungă a dezastrului nuclear pe care încă încercăm să o înțelegem.

Și, sincer? Abia aștept să vedem ce vom învăța în continuare.

Voi ce credeți? Ar trebui să fim îngrijorați că moștenirea genetică a radiațiilor se răspândește dincolo de zonele de excludere? Sau sunt acești câini doar niște talpa obișnuiți care au primit o reputație proastă (și puternic radioactivă)?

Sursa: https://www.popularmechanics.com/science/a74147528/chernobyl-dogs-dna-spread