Când arheologia devine puțin... păroasă (sau, mai bine zis, fără păr)

Stai să îți spun ceva. Când am citit prima dată despre această descoperire, mi-au trecut prin cap niște întrebări ciudate. Gen, ce caută un câine fără păr îngropat în deșertul peruvian de 1.200 de ani? Și mai ales, cine și de ce i-a vopsit craniul în roșu aprins?

Până la urmă, nu sunt orice câini antici. Sunt strămoșii câinelui Peruvian Inca Orchid, o rasă recunoscută și azi de American Kennel Club. Un studiu recent publicat în Journal of Anthropological Archaeology arată că acești căței fără păr trăiau (sau măcar erau îngropați) la situl Castillo de Huarmey, un centru al Imperiului Wari de pe coasta de nord a Peruului.

Deșertul care păstrează totul

Aici e partea care m-a dat pe spate: deșertul din zona respectivă e atât de uscat încât materialele care normal s-ar fi descompus au rămas intacte sute de ani. Vorbim de păr, oase, piele, haine și chiar pigmenți care arată și azi ca noi.

Arheologii au descoperit rămășițele a trei câini, iar unul dintre ei le-a tăiat respirația tuturor — un schelet mumificat natural, aproape complet, căruia îi lipsea doar partea de jos a labelor din față. Mai avea încă pielea atașată. Urechile erau la locul lor. Și cel mai interesant: cineva îi colorase craniul cu cinabru, un pigment roșu intens care avea o însemnătate mare în tradițiile funerare din Peruul antic.

La început, cercetătorii au crezut că respectivul câine mumificat ar putea fi relativ recent — poate doar vreo 50 de ani, abandonat în timpul unor perioade de jaf la sit. Dar apoi unul dintre cercetători, Weronika Tomczyk de la Dartmouth, a observat ceva interesant: toți cei trei câini erau fără păr și, în plus, le lipsea primul premolar.

Acel detaliu mic? Practic a confirmat că nu erau niște câini abandonați la întâmplare. Erau animale crescute intenționat, cu trăsături fizice specifice transmise din generație în generație.

Relațiile sunt complicate (ca orice relație cu un animal de companie)

Acum urmează partea cu adevărat fascinantă — și, să fim sinceri, destul de relatable.

Autorii studiului subliniază ceva care mi s-a lipit de minte: oamenii antici aveau relații complicate cu câinii, fix ca noi azi. Aceștia explică că „un animal de companie pentru un grup de oameni putea fi, în același timp, considerat un dăunător de vecinii lor cei mai apropiați."

Gândește-te la asta un moment. Cineva în anul 800 d.Hr. își iubea absolut câinele fără păr, poate chiar îi pictase fața în roșu înainte de înmormântare. Dar vecinul lui? Probabil că nu era deloc fan. Poate câinele lătra într-una. Poate intra în proviziile lor de mâncare. Poate doar avea obiceiul enervant de a-i privi fix în ochi cu acei ochi plini de suflet, lipsiți de blană.

Arheologii au găsit și rămășițe de camelide sud-americane (probabil lame și alpaca), unele îngropate clar ca oferinte ceremoniale, altele pur și simplu aruncate ca gunoi. Se pare că oamenii Wari aveau relații diferite cu animale diferite, uneori chiar simultan.

De ce contează această descoperire

Dincolo de factorul cool (câini mumificați antici sunt obiectiv tari), asta e de fapt important pentru înțelegerea Imperiului Wari. Castillo de Huarmey era un centru administrativ și funerar care se întindea pe 110 acri — unul dintre puținele situri Wari descoperite pe coasta de nord a Peruului.

Descoperirile anterioare de acolo au inclus o mormântă intactă de elită cu 58 de femei de rang înalt, sacrificii umane și peste 1.300 de artefacte. Dar toate acestea ne spun despre structuri de putere și politică. Rămășițele câinilor? Ne spun despre viața de zi cu zi. Despre momentele mici. Despre o persoană, poate un copil, care își iubea câinele fără păr și a vrut să și-l amintească pentru totdeauna.

Aia conexiune peste 1.200 de ani — afecțiunea cuiva pentru animalul de companie, păstrată în aerul uscat al deșertului — nu ți se strânge sufletul puțin?