Povestea bombei nucleare care a căzut în Oceanul Pacific și nu a fost găsită niciodată

Există evenimente care mă fac să mă întreb cum de încă mai suntem aici. Asta e una dintre ele.

În decembrie 1965, portavionul USS Ticonderoga se întorcea în Japonia după o serie de misiuni de bombardament deasupra Vietnamului de Nord. Pe hârtie, totul părea rutină. Doar că rutină e un cuvânt periculos când ai de-a face cu arme nucleare.

Echipajul efectua un exercițiu standard: încărcarea unei bombe nucleare B43 pe un avion de atac Douglas A-4E Skyhawk. Nu vorbim de un dispozitiv oarecare. Era o armă termonucleară cu o putere de până la 1 megaton. Ca referință, asta înseamnă cam de 70 de ori mai puternică decât bomba de la Hiroshima. Genul de lucru care poate rasoli un oraș în câteva secunde.

Ofițerul șef Delbert Mitchell își amintea totul perfect când a vorbit mai târziu cu Institutul Naval American. Echipa lui avea proceduri pentru orice — șase oameni, fiecare cu rolul lui bine stabilit. Sarcina lui Mitchell? Să se asigure că arma era pe „safe" și să raporteze șefului de echipaj. Când au dat la o parte prelata cenușie și au văzut marcajul „Y1", inima i-a căzut în pantaloni. Toți știau ce au în față.

Au folosit un camion hidraulic specializat pentru a ridica bomba de aproape 950 de kilograme și a-o fixa sub Skyhawk. Apoi au împins avionul pe elevatorul numărul 2. Aici lucrurile au luat-o razna — și nu în sensul bun.

Săptămâna aceasta, în newsletter, fac un tur ghidat prin viața lui Alan Turing — omul care a spart codul Enigma, a imaginat computerul modern și pe care statul britanic l-a persecutat până la moarte pentru orientarea lui sexuală. E o poveste care merita spusă altfel. 📧

[Înscriere gratuită pe substack]

Stai să-ți spun ceva ce majoritatea oamenilor nu știu despre Ticonderoga. Acest portavion avea un elevator lateral. Spre deosebire de alte nave, elevatorul numărul 2 era fixat în consolă pe marginea corpului navei, ieșind în larg. Un întreg bord era complet deschis spre ocean. Sigur, existau plase de siguranță ca membrii echipajului să nu cadă. Dar cu siguranță nu fuseseră proiectate să oprească un avion de aproape o tonă care alunecă.

Nava a virat la tribord. Iar când s-a întâmplat asta, puntea s-a înclinat — și odată cu ea, platforma elevatorului. Brusc, Skyhawk-ul cu încărcătura lui nucleară stătea pe o pantă ușoară, îndreptată direct spre marginea neprotejată.

Echipajul a început să fluieră disperat, încercând să-l avertizeze pe pilot, locotentul Douglas Webster. Dar cine știe de ce — poate era distras, poate căuta ceva în carlingă — nu părea să observe.

Și apoi... s-a terminat. Skyhawk-ul a alunecat peste margine și s-a prăbușit în Pacific. Greutatea bombei a tras totul în jos, rapid. Nimeni n-a avut timp să reacționeze. Avionul, pilotul, cea mai periculoasă armă pe care ți-o poți imagina — totul s-a scufundat ca o piatră, la aproximativ 110 kilometri de Insula Kikai, în Japonia.

Au trecut 59 de ani de atunci.

Și uite că vine partea cu adevărat înfiorătoare: n-au găsit-o niciodată. Această bombă de un megaton încă se odihnește undeva pe fundul Pacificului, și după câte știu eu, nimeni nu are vreun plan concret să se ducă să o caute.

Nu știu tu cum ești, dar când citesc povești din astea, mă gândesc la toate incidentele ratate, erorile umane și la miracolul absolut că nu trăim într-o lume mult mai înfricoșătoare. Cineva a încărcat un ucigaș de orașe pe un avion, l-a văzut dărându-se peste bord, și gata. Viața a mers mai departe. Portavionul și-a continuat misiunea.

Poate că bomba va sta acolo pentru totdeauna, o amintire tăcută a cât de fragile sunt sistemele noastre. Sau poate, cândva, cineva va decide că merită efortul să o scoată la suprafață.

Până una-alta, e doar... acolo. Așteptând.