Când totul se strică la 35.000 de picioare

Imaginează-ți că zbori liniștit la altitudine de croazieră. Totul pare normal. Apoi, dintr-o dată, se aude o explozie puternică. Exact asta a trăit căpitanul Al Haynes pe 19 iulie 1989, când motorul din coada avionului United 232 a cedat deasupra statului Iowa. În acea clipă, viețile a 296 de oameni s-au schimbat pentru totdeauna.

Primul impuls ar fi fost să intri în panică. Haynes a ales altceva. A stat și a încercat să înțeleagă ce tocmai se întâmplase.

Nu motorul a fost adevărata problemă

Explozia nu a distrus doar motorul. Bucăți din el au străpuns sistemele ascunse ale avionului. Mai exact, conductele hidraulice care controlează direcția, flapsurile și trenul de aterizare. Fără presiune hidraulică, comenzile pilotului nu mai aveau nicio legătură cu avionul. Totul era rupt.

Haynes a tras de manșă cu toată puterea. Avionul nu a reacționat deloc. Avea putere, avea radio, avea aparate de bord. Dar nu avea control.

Soluția cu motoarele

Când nimic nu a mai funcționat, Haynes a încercat ceva neobișnuit. A început să controleze avionul doar prin reglarea gazelor. Dacă creștea puterea unui motor și scădea pe a celuiălalt, avionul se întorcea. Era o metodă brută, dar era tot ce mai avea.

Împreună cu ofițerul său, William Records, au făcut mici ajustări la acceleratoare. Când avionul s-a înclinat periculos de mult, au reacționat rapid. Au redus puterea pe un motor și au crescut-o pe altul. Avionul s-a stabilizat, încet, încet.

O aterizare imposibilă

O altă persoană a intervenit. Dennis Fitch, un instructor de zbor care se afla la bord ca pasager, a intrat în cabină și a ajutat la controlul gazelor. Echipajul a coborât manual trenul de aterizare. Totul s-a făcut la limită.

Avionul a ajuns deasupra aeroportului Sioux City. A aterizat cu viteză prea mare și cu unghi prea mare. Nu a fost o aterizare. A fost un impact violent. Aripa dreaptă a lovit pământul prima. Fuzelajul s-a rupt. S-a produs un incendiu.

Ce a rămas în urma accidentului

Din 296 de oameni la bord, 185 au supraviețuit. Nu pentru că avionul a aterizat bine. Ci pentru că echipajul a reușit să-l mențină în aer și să-l orienteze cât de cât în direcția pistei.

Anumeni de ani mai târziu, NASA a analizat incidentul. Concluzia a fost clară: controlul unui avion doar cu gazele este posibil, dar foarte greu. Oamenii de știință au văzut ce poate face o echipă coordonată atunci când toate sistemele normale au eșuat.

Acesta este motivul pentru care povestea zborului 232 se mai vorbește și astăzi. Nu despre crash. Ci despre ce pot face oamenii când refuză să renunțe.