Poate că universul e mai populated decât credeam. Pur și simplu nu ne dăm seama.
Trebuie neapărat să vă spun ce am descoperit zilele astea. De decenii întregi, omenirea stă cu urechile ciulite spre cer, îndreptând antenele spre stele, în speranța că vom prinde un semnal de la o civilizație inteligentă. Ei bine, cercetătorii de la SETI tocmai au venit cu o idee care strică tot tabloul – și nu din cauza noastră, ci pentru că însăși stelele ne sabotează eforturile.
Sună a science-fiction, nu? Hai să vă explic cum stă treaba.
Liniștea care poate nu e chiar liniște
SETI (Search for Extraterrestrial Intelligence, pentru cei care nu vorbesc astronomicește) a căutat întotdeauna așa-numitele „semnale de bandă îngustă" – adică impulsuri radio clare și concentrate, care să iasă în evidență precum un neon în întuneric. Ideea e simplă: o civilizație avansată ar transmite un semnal puternic și direcționat, care să strige „Suntem aici!"
Dar iată problema pe care cercetătorii tocmai au descoperit-o: chiar dacă extratereștrii ar trimite cel mai clar semnal din univers, acesta trebuie să traverseze un teritoriu extrem de haotic înainte să ajungă la noi. Concret, trebuie să treacă prin mediul propriu al stelei – plasmă, vânturi solare și evenimente spectaculoase precum ejecțiile de masă coronală (care sunt, practic, erupții pe care stelele le lasă în spațiu).
Toată această turbulență poate întinde semnalul pe o gamă mult mai largă de frecvențe, slăbindu-l până când arată identic cu zgomotul de fond obișnuit. Stridentul „HEI, SUNTEM AICI!" devine un șoaptă care se topeste în statica cosmică.
De ce contează asta enorm (Sau poate nu chiar enorm)
Dr. Vishal Gajjar, unul dintre cercetătorii din spatele studiului, a explicat-o simplu: semnalele ar putea „aluneca sub pragul nostru de detectare, chiar dacă există, contribuind astfel la explicarea tăcerii radio pe care am observat-o."
Tăcere.
Cuvântul ăsta bântuie cercetarea SETI de zeci de ani. Vă amintiți Paradoxul Fermi? Pune o întrebare simplă: dacă universul e atât de vast și plin de viață, de ce n-am auzit nimic? Acum avem un posibil răspuns: de fapt, am auzit ceva, dar semnalele au fost amestecate înainte să le putem recunoaște ca fiind altceva decât zgomot.
Metoda ingenioasă prin care oamenii de știință au testat teoria
Aici mi-a plăcut cel mai mult abordarea echipei: în loc să stea doar cu teoriile, au găsit o metodă de a măsura efectul ăsta folosind ceva mult mai aproape de noi – semnalele naveLOR spațiale!
Studiind cum se comportă transmisiile radio de la sondele din sistemul nostru solar sub influența activității solare, au putut calibra exact câtă turbulență deformează aceste semnale. Apoi au aplicat înțelegerea asta pentru a estima ce s-ar putea întâmpla în jurul altor stele.
Rezultatele? Unele stele sunt mai rele decât altele. Stelele pitice de tip M – care reprezintă aproximativ 75% din toate stelele din Calea Lactee – par să fie cei mai mari vinovați când vine vorba de distorsionarea mesajelor extraterestre. Adică o bucată enormă de stele care probabil că bruiază constant orice comunicare de la civilizațiile din jurul lor.
Ce înseamnă asta pentru vânătoarea de extratereștri?
Veștile bune sunt că această cercetare le oferă oamenilor de știință un cadru nou pentru a înțelege cum arată de fapt semnalele când ajung pe Pământ. În loc să caute doar acele semnale ultra-înguste, programele SETI ar putea să-și lărgească plasa și să caute și semnale mai difuze.
Cum a spus coautoarea Grayce Brown, acum pot „construi căutări care se potrivesc mai bine cu ce sosește efectiv pe Pământ, nu doar cu ce s-ar putea transmite."
Nu știu voi, dar mie mi se pare incredibil de hopeful. Înseamnă că search-ul nu s-a încheiat – doar devine mai deștept. Toți acești ani de ascultare poate n-au fost irosiți; trebuie doar să învățăm să ascultăm altfel.
Imaginea de ansamblu
Ceea ce mă impresionează cel mai mult la acest studiu e ce dezvăluie despre natura descoperirilor științifice. Credem că inovațiile înseamnă să găsești ceva nou, dar uneori înseamnă să-ți dai seama ce-am fi pierdut – zgomotul ascuns înaintea ochilor, semnalul deghizat în statica.
Universul ar putea fi plin de salutări pe care le-am trecut de o mie de ori, confundându-le cu vântul.
Și sincer? Așa ceva sună exact ca universul în care am trăi.