Incidentul despre care nimeni nu vrea să vorbească

Trebuie să fiu sincer de la început: informațiile oficiale despre moartea Dariei Shipilova sunt frustrant de sumare. Ceea ce știm e că pe 2 octombrie, o cercetătoare de 28 de ani de la Institutul Anti-Ciumă din Siberia, Irkutsk, ar fi decedat după ce a manipulat greșit o eprubetă cu bacterii de ciumă pneumonică.

Și deja sună înfricoșător, nu? Un accident banal de laborator, o persoană ucisă, și brusc începem să ne întrebăm cât de sigure sunt chiar aceste facilități.

Dar uite unde devine cu adevărat interesant — și când spun interesant, mă refer la ceva ce ține de coșmaruri.

Nu-i ciuma bunicii tale

Ciuma cu care Shipilova a intrat în contact nu e aceeași cu ciuma bubonică din manualele de istorie. Știi, cea care a decimat jumătate din Europa în anii 1300, cu imaginile acelea sinistre de căruțe pline cu cadavre?

Nu, asta e ciumă pneumonică. Și e, într-un fel, și mai rea.

Ciuma pneumonică atacă plămânii, nu produce acele celebre ganglioni umflați (pe care specialiștii îi numesc "buboni", de unde și "bubonică"). Partea cu adevărat îngrijorătoare? Se transmite prin aer când oamenii infectați tușesc. Cu alte cuvinte, transmiterea de la persoană la persoană e mult prea ușoară.

Dar ce face totul și mai neliniștitor: cercetătorii sovietici s-au ocupat intens cu transformarea Yersinia pestis în ceva mult, mult mai letal. S-au apucat practic să reengineereze genetic una dintre cele mai temute boli din istorie.

Programul secret de arme biologice al Uniunii Sovietice

Lăsați-vă gândul să exploreze asta: exista o întreagă agenție sovietică dedicată transformării bolilor în arme. Se numea Biopreparat și a funcționat în mare parte în secret până în anii '90.

Conform rapoartelor, oamenii de știință sovietici au creat ceea ce numeau "himere" — versiuni modificate genetic ale ciumei, care combinau trăsături de la diferite organisme. O versiune deosebit de înfricoșătoare amesteca gene de ciumă cu toxine mielinice. Rezultatul? Când victimele erau tratate cu antibiotice — răspunsul normal la infecții bacteriene — tratamentul însuși declanșa eliberarea toxinelor, ducând la paralizie.

Nu știu voi cum sunteți, dar ideea de a crea o boală care devine mai mortală tocmai când încerci s-o vindeci sună ca ceva scos dintr-un coșmar. Și fix la fel au făcut cu alți patogeni, precum Encefalita Venezuelană Echină.

Partea terifiantă? Aceste tulpini modificate nu au fost niciodată folosite efectiv. Uniunea Sovietica s-a prăbușit înainte să se întâmple asta. Dar cercetarea nu a dispărut odată cu ea.

De ce mă face asta să-mi fie puțin frică

Acum, hai să ne întoarcem la laboratorul acela din Irkutsk. Conform articolului, e clasificat ca facilitate de Biosiguranță Nivel 3 — al doilea cel mai înalt nivel de contenție. Aceste laboratoare sunt proiectate să gestioneze patogeni periculoși cu protocoale stricte de securitate.

Și totuși, într-un fel sau altul, o tânără cercetătoare tot a fost expusă.

Nu încerc să bag panică aici. Accidentele în laboratoare se întâmplă, și o singură moarte dintr-o posibilă expunere nu înseamnă că suntem pe punctul unei epidemii globale. Dar contextul contează enorm.

Vedeți, există o altă facilitate menționată în articol: VECTOR. E un laborator BSL-4 — cel mai înalt nivel de securitate — tot în Siberia, unde se studiază patogeni și mai periculoși. Cartea la care se face referire, "Război Biologic: Un Scenariu" de Annie Jacobsen, explorează ce s-ar putea întâmpla dacă ceva ar scăpa din acea facilitate.

Și sincer? Scenariile descrise sunt genul de lucruri care te fac să vrei să afli mai multe despre pregătirea pentru urgențe, fie că vrei sau nu.

Imaginea de ansamblu

Ceea ce mă frapează la toată situația asta: trăim într-o eră în care cercetarea științifică a avansat atât de mult încât putem literalmente reproiecta organisme. E ceva extraordinar pentru medicină, pentru înțelegerea bolilor, pentru potentiala eradicare a amenințărilor la adresa umanității.

Dar înseamnă și că potențialele consecințe ale accidentelor — sau mai rău, ale utilizării intenționate — sunt mai mari ca niciodată.

Incidentul din Irkutsk e un memento că acești patogeni periculoși nu sunt doar discuții teoretice din manuale. Sunt studiați activ în facilități din întreaga lume, inclusiv (mai ales?) în locuri cu situații politice complicate.

Ar trebui să ne speriem? Probabil că nu. Dar ar trebui să fim atenți la aceste povești și să gândim serios despre biosecuritate? Categoric da.

Uneori mă întreb ce s-ar întâmpla dacă unul dintre aceste super-patogeni creați în laborator ar scăpa vreodată. Scenariile din cartea aceea pictează o imagine destul de sumbră — societate care se prăbușește, infrastructură care cedează, haos care se răspândește mai repede decât orice răspuns ar putea gestiona.

Să sperăm că nu vom afla niciodată dacă acele scenarii fictive se potrivesc cu realitatea.

Ce părere aveți despre această poveste? Vă face să gândiți altfel despre siguranța în laboratoare și armele biologice? Mi-ar plăcea să aud gândurile voastre mai jos.