Când dorința de a crede întâlnește jurnalismul prost

Vreau să vă povestesc despre una dintre cele mai spectaculoase catastrofe editoriale din istorie. Și partea cea mai nebună? Nu avea absolut niciun motiv să se întâmple.

Imaginați-vă: e 1983, și revista germană Stern anunță că tocmai a pus mâna pe 60 de volume din caietele personale ale lui Adolf Hitler. Șaizeci de volume! Scrise între 1932 și 1945. Lumea înnebunnește. Sunday Times din Londra scoate imediat peste un milion de dolari pentru drepturile de publicare.

Se organizează conferință de presă. Experții încuviințează solemn. Procesul de autentificare... ei, să zicem că a existat unul.

Și acum vine partea penibilă. În mai puțin de două săptămâni, totul se duce pe Apa Sâmbetei. Caietele sunt false. Complet, total, ridicol de false.

Hârtia care ar fi trebuit să spună tot

Te-ai aștepta ca înainte să arunce 3,7 milioane de dolari (cam 11 milioane în banii de azi, pentru cei curioși), cineva să fi verificat măcar dacă hârtia era din epoca potrivită?

Surpriză: Nu au făcut-o.

Se pare că jurnalele erau scrise pe hârtie fabricată după 1945. După ce Hitler era deja mort. Copertile fuseseră îmbătrânite cu ceai. Ceai! Exact cum facea bunica mea cu scrisorile ei vechi ca să parăintage.

Iar semnătura? Un dezastru absolut. Kujau — falsificatorul adevărat, care folosea numele fals „Konrad Fischer" — a scris din greșeală „FH" în loc de „AH" pe coperți. Adică „Friedrich Hitler" în loc de „Adolf Hitler". Nu sunt sigur că „Friedrich Hitler" a existat vreodată ca persoană.

Povestea care ar face Hollywood-ul să roșească

Narațiunea din spatele acestor caiete „descoperite" era pură fantezie. Se spunea că au fost pierdute când un avion s-a prăbușit spre sfârșitul războiului, apoi au stat ascunse într-un fânar timp de decenii. Gerd Heidemann, reporterul care a adus această „oportunitate" la Stern, a omis cu discreție micul detaliu că își băga mâna în buzunarul banilor din afacere.

Și ca să fie și mai rău, conținutul era... să zicem, remarcabil de măgulitor cu Hitler. Conform acestor caiete, tipul nostru n-avea nicio legătură cu Holocaustul și considera că al Treilea Reich era cam exagerat în persecutarea evreilor.

Serios? Tipul care a orchestrat Holocaustul credea că s-a exagerat?

Chiar în timpul conferinței de presă, oamenii erau sceptici. Dar până atunci, atâția bani schimbaseră deja proprietarii, încât toți păreau hotărâți să prefacă că e adevărat.

Dezastrul „Autentificării"

Aici este momentul în care îmi pierd cu adevărat respectul pentru adulții din cameră.

L-au adus pe Hugh Trevor-Roper, un istoric britan renumit, să autentifice caietele. Le-a dat girul public. Cariera lui s-a încheiat practic aici.

De ce le-a crezut? Conform propriilor sale mărturisiri, în principal pentru că erau atâtea pagini. Adică, normal, Hitler ținea un jurnal personal detaliat, deși nu a ținut niciodată așa ceva în întreaga lui viață de adult.

Între timp, Stern i-a spus lui Trevor-Roper că au făcut analize chimice pe hârtie. Nu făcuseră. Doar... au spus că au făcut? Și el i-a crezut?

Ce s-a întâmplat cu falsificatorul

Konrad Kujau (numele real, rețineți) a recunoscut și a stat cam trei ani în închisoare. Gerd Heidemann a primit peste patru ani pentru rolul lui în escrocherie, inclusiv pentru delapidare.

Dar acum vine partea care mă face să râd de fiecare dată: când Kujau a ieșit din închisoare, a început o nouă carieră vânzând „falsuri autentice" ale picturilor celebre. Tipul a scris chiar o carte numită Jurnalele Reale ale lui Hitler și ținea conferințe despre cum să falsifici documente.

Nici măcar nu-i pare rău.

Lecția de aici (pentru că există una)

Deci ce putem învăța din toată această harababură?

În primul rând, poate verificăm dacă marfa e reală înainte să dăm milioane. În al doilea rând, să fim suspicioși când ceva pare prea bun ca să fie adevărat — sau prea convenabil. Și în al treilea rând, doar pentru că ceva e scump și vine cu experți care zic că e autentic, nu înseamnă că putem sări peste verificarea noastră proprie.

Păcăleala jurnalelor lui Hitler e o poveste despre lăcomie, aroganță și dorința disperată a omului de a crede în ceva senzațional. Ne amintește că și „experții" pot greși catastrofal când vor să fie adevărat ceea ce cred.

Uneori răspunsul cel mai plictisitor — probabil e fals — este cel corect.