Bine, trebuie să vă împărtășesc ceva ce m-a ținut treaz noaptea după ce am citit despre acest subiect.
Cercetătorii studiază cutremurile de pe Coasta de Vest de decenii și au presupus în mare parte că cele două cele mai mari amenințări — zona de subducție Cascadia și falia San Andreas — funcționează pe propriile cicluri. Știți, ca două bombe cu ceas distincte care se întâmplă să fie situate pe aceeași coastă, dar care nu sunt de fapt conectate.
Se pare că această presupunere ar putea fi complet greșită.
Un studiu recent publicat în comunitatea științifică sugerează ceva cu adevărat înfiorător: aceste două sisteme masive de falii ar putea fi, de fapt, capabile să se declanșeze reciproc. Și în unele cazuri conservate în înregistrările geologice, ele s-ar fi rupt la distanță de minute sau ore.
Da. Ați citit corect.
Descoperirea „accidentală” care a pornit totul
Iată cum s-a desfășurat toată această poveste și, sincer, sună ca ceva dintr-un film.
În 1999, geologul marin Chris Goldfinger și echipa sa colectau carote de sedimente de pe fundul oceanului în apropierea statului Oregon. Dacă nu sunteți familiarizați cu carotajul sedimentar, imaginați-vă un pai uriaș împins în noroiul de pe fundul mării, care extrage o probă cilindrică ce păstrează straturi care merg înapoi în timp cu mii de ani. Este ceva destul de fascinant.
Oricum, nava lor a deviat ușor de la ruta planificată — aproximativ 55 de mile, ca să fiu exact — și a ajuns în apropierea Capului Mendocino, California, care se află chiar în zona nordică a faliei San Andreas.
În loc să renunțe, echipa a decis să continue forarea oricum. De ce să risipească călătoria?
Această „greșeală” ar fi putut fi cea mai importantă eroare de navigație din știința cutremurilor din memoria recentă.
Ce au găsit în noroi
Cercetătorii au observat ceva ciudat atunci când au examinat aceste carote de sedimente. În mod normal, când se produc alunecări submarine (care pot fi declanșate de cutremuri), particulele de sedimente mai mari și mai grele se așază primele, urmate de material mai fin deasupra. Este practic ceea ce se întâmplă când agitați o glob de zăpadă și particulele mai mari se scufundă primele.
Dar în această probă? Straturile erau inversate. Silt fin se afla la bază, iar nisip grosier deasupra.
Acest model sugera că două evenimente distincte avuseseră loc într-o succesiune rapidă — atât de aproape unul de celălalt încât sedimentele provenind din al doilea cutremur s-au așezat peste materialul încă în proces de așezare din primul cutremur.
Cercetătorii au început să aprofundeze (joc de cuvinte absolut intenționat), studiind carote de sedimente din mai multe locații și folosind datarea cu radiocarbon pentru a determina când au avut loc aceste evenimente. Ceea ce au descoperit a fost remarcabil: în ultimii 1.500 de ani, se pare că au existat cel puțin trei cazuri în care Cascadia și sectorul nordic al San Andreas s-au rupt la distanță de minute până la ore unul de celălalt.
Cel mai recent? În jurul anului 1700.
De ce contează acest lucru — și anume, foarte mult
Permiteți-mi să pun acest lucru în perspectivă, deoarece cred că este ușor să trecem cu vederea cifrele.
Cascadia singură — dacă se rupe complet — ar reprezenta o catastrofă de o scară aproape inimaginabilă. Vorbim despre un cutrem de magnitudine 9 care ar scutura totul, de la nordul Californiei până în British Columbia. Portland, Seattle, Vancouver — toate confruntate cu distrugeri catastrofale.
San Andreas?