Donaldjohanson: Un arahidă cosmică care ne dă de gândit

Întrebarea zilei: ce se întâmplă când arunci două roci spațiale una în alta, le dai câteva sute de milioane de ani să se relaxeze, și apoi trimiți o navă spațială care trece ca un gloanțe fotografiind tot în cale?

Răspunsul pare să fie Donaldjohanson. Și chiar că e ciudat rău.

Un arahide în centura de asteroizi

Nava spațială Lucy (da, numită după celebrul fosil — se pare că oamenii de la NASA au simțul umorului când vine vorba de nume) a trecut recent pe lângă un asteroid care are o denumire oficială lungă și plictisitoare, dar neoficial arată ca... o arahidă. Două loburi bombați lipiți printr-un gât îngust, plutind liniștit prin centura de asteroizi ca și cum ar avea treabă pe acolo.

Partea nebunească? Nu arăta mereu așa. Oamenii de știință cred că Donaldjohanson s-a format când două fragmente dintr-o coliziune antică s-au întâlnit și s-au lipit sub propria lor gravitație acum vreo 155 de milioane de ani. Adică relativ recent, la scară cosmică — dinozaurii încă umblau pe Pământ când lucrurile astea începeau să se întâmple.

Un titirez care nu știe ce vrea

Și acum vine partea cu adevărat interesantă. Majoritatea obiectelor din spațiu se rotesc într-un mod simplu — se învârtesc în jurul unei singure axe, ca o minge de baschet pe degetul cuiva. Donaldjohanson a zis că nu, și s-a apucat să se legene.

În loc să se învârtească frumos pe o axă, acest asteroid face ce se cheamă "tumbling" — se rostogolește cap-coadă la fiecare 10,5 zile și în același timp se balancează în jurul axei sale lungi pe un ciclu de 26,5 zile. Imaginează-ți că încerci să învârți o arahidă șiatea decide brusc să se poarte ca un titirez care a băut prea mult. Cam asta se întâmplă aici.

Oamenii de știință au un nume pentru asta: "rotație complexă." Dar sincer, ar trebui să-i spunem cum e — echivalentul asteroid de a merge și a mesteca gumă în același timp.

Când lumina Soarelui joacă pe termen lung

Deci de ce se legănă această arahidă spațială în loc să se învârtească frumos? Răspunsul ține de ceva numit efectul YORP, și sincer, e una dintre acele povești cosmice care te face să apreciezi cât de răbdătoare e universul.

Cum funcționează: lumina Soarelui încălzește suprafața unui asteroid, iar căldura aia radiază înapoi în spațiu ca radiație infraroșie. Sună inofensiv, nu? Dar uite ce e — acea radiație se comportă ca un mic motor de rachetă care împinge în exterior. De-a lungul milioanelor de ani, aceste forțe microscopice se adună.

Acum, pentru că Donaldjohanson are o formă atât de neregulată și bombată, forțele astea mici nu se anulează reciproc așa cum s-ar întâmpla pe un obiect sferic perfect. În schimb, creează un efect de răsucire care schimbă treptat cum se rotește asteroidul. Oamenii de știință estimează că acest asteroid se învârtea măcar de zece ori mai repede când s-a format prima oară, dar în ultimii 20 până la 60 de milioane de ani, YORP l-a tot frânat.

Același proces a funcționat invers pe alți asteroizi precum Bennu și Ryugu — ăștia probabil se învârteau mult mai încet în trecut înainte ca YORP să-i accelereze. Bennu acum face o rotație completă la fiecare patru ore, ceea ce e obositor chiar și doar să te gândești.

Apă antică? Pe această rocă uscată?

Asta e partea care m-a dat pe spate. Când Lucy a trecut pe lângă Donaldjohanson cu 50.000 de kilometri pe oră (nu te gândi prea mult la cât de repede e asta), instrumentele sale au detectat minerale argiloase bogate în fier la suprafață. Aceste minerale se pot forma doar în prezența apei lichide.

Dar iată surpriza: expunerea la apă a fost probabil destul de scurtă. Oamenii de știință știu asta pentru că interacțiunea prelungită cu apa tinde să înlocuiască fierul din mineralele argiloase cu alte elemente precum magneziul. Argilele de pe Donaldjohanson încă sunt bogate în fier, ceea ce înseamnă că apa a venit și a plecat relativ repede.

Compară asta cu Bennu și Ryugu, care ambele au argile bogate în magneziu, indicând perioade mult mai lungi de expunere la apă — posibil milioane de ani în timp ce erau încă parte din corpuri parentale mai mari. Faptul că Donaldjohanson e atât de diferit sugerează că acești asteroizi s-ar putea să fi provenit din locuri diferite sau din perioade diferite înainte să ajungă unde sunt acum.

De ce ar trebui să ne pasă?

Pai, înțeleg — asteroizii nu sunt chiar cele mai glamourase obiecte spațiale. Nu au misterul lui Marte sau inelele spectaculoase ale lui Saturn. Dar iată care-i treaba: aceste capsule temporale stâncoase sunt practic resturi de material de construcție rămase de pe vremea când sistemul nostru solar se forma. De fiecare dată când studiem unul de aproape, învățăm ceva nou despre originea noastră.

Și apoi, e ceva sincer adorabil în faptul că o rocă spațială bombată, în formă de arahidă, s-a legănat prin centura de asteroizi timp de 155 de milioane de ani, modelată de coliziuni antice, lumină blândă de Soare și întâlniri scurte cu apa. Face universul să pară un pic mai ciudat, un pic mai familiar.

Misiunea Lucy o să continue, apropo — în final e destinată să viziteze asteroizii Troieni care împart orbita lui Jupiter. Dar eu o să fiu cu ochii pe ce alte descoperiri mai face acest mic spacecraft despre cartierul nostru cosmic haotic și frumos.

Uneori cele mai mici obiecte spun cele mai mari povești.