De ce nu mâncăm insecte? Se pare că avem o scuză de 9.000 de ani

Uite o informație care te va face să te gândești de două ori înainte să râzi de o batoană proteică din greieri: dezgustul nostru pentru insecte ar putea fi vechi. Foarte vechi. De mii de ani vechi.

O echipă de cercetători din Spania a abordat această întrebare în cel mai literal mod posibil — au analizat tartru dentar vechi de 33.000 de ani. Da, ai citit bine. Acest tartru străvechi (placa preistorică de pe dinți) păstrează urme microscopice ale tot ce mâncau strămoșii noștri, inclusiv ADN din mesele lor.

Și ce-au descoperit e fascinant.

Descoperirea mare

Cercetătorii au examinat tartru dentar de la 745 de oameni antici din Europa, Asia Centrală și nu numai. Scopul lor? Să afle dacă strămoșii noștri mâncau insecte și, dacă da, ce s-a întâmplat cu această practică în timp.

Rezultatele arată că oamenii moderni din nordul Euraziei — adică Europa și zonele înconjurătoare — nu consumau insecte în mod regulat. Dar iată unde lucrurile devin cu adevărat interesante: capacitatea noastră genetică de a digera insectele a scăzut efectiv în ultimii 9.000 de ani, cam pe vremea când agricultura a devenit un lucru obișnuit.

„Credem că absența consumului de insecte nu se datorează doar unor lucruri culturale recente, precum religia sau tradițiile alimentare," explică Pablo Librado, coordonatorul studiului. „Există și o evoluție îndelungată în spatele acestui fenomen."

Traducere: am pierdut încet-încet abilitatea de a digera corect insectele, de mii de ani.

Acum, despre acești Neanderthali...

Aici devine distractiv. Neanderthalii — verișorii noștri antici — erau apparent mult mai relaxați în privința consumului de insecte.

Tartrul lor dentar conținea semnificativ mai mult ADN de insecte. Și când zic semnificativ, chiar înseamnă. Vorbim de niveluri similare cu cele observate la cimpanzeii din vest, care își completează dieta în mod deliberat cu insecte, mai ales în sezonul secetos când alte surse de hrană sunt rare.

Cele mai comune rămășițe de insecte găsite în dinții de Neanderthal? Muste și țânțari. ADN-ul de țânțari era deosebit de abundent, ceea ce i-a condus pe cercetători la o ipoteză interesantă: neanderthalienii mâncau probabil în mod regulat carcase de animale care conțineau larve de muște. (Știu, știu — dar rămâi cu mine.)

Se pare că își depozitau prada în zone mlăștinoase, unde țânțarii își depuneau ouăle. Neanderthalienii mâncau apoi larvele împreună cu carnea. E cam groaznic când îți imaginezi, dar hei — doar încercau să-și procure proteine.

Și din punct de vedere genetic? Neanderthalienii (și Denisovanii, altă rudă antică a omului) aveau sisteme digestive mai bine echipate pentru descompunerea insectelor. Deci erau literal construiți pentru consumul de insecte în moduri în care noi... pur și simplu nu mai suntem.

De ce Tropicele au continuat să mănânce insecte

Cercetarea a descoperit și un tipar geografic clar. Populațiile care trăiau mai aproape de regiunile tropicale — unde e cald și insectele sunt abundente tot anul — încă poartă variante genetice care îi ajută să digere insectele eficient.

Pe măsură ce oamenii s-au mutat treptat spre latitudini nordice, mai reci, aceste gene de digestie a insectelor au început să dispară. De ce? Păi, totul se reduce la matematică și ecologie.

În zonele tropicale, insectele precum termitele și lăcustele sunt abundente și diverse. Le poți recolta sustenabil pe tot parcursul anului. Sunt suficient de dense în calorii încât efortul merită, și chiar ajută la controlul dăunătorilor.

Dar du-te în nord unde e frig și sezonul cu insecte e scurt? Brusc, insectele nu mai sunt o sursă practică de hrană. Agricultura oferea calorii mai de încredere. Așa că, treptat, de-a lungul miilor de ani, populațiile nordice au pierdut atât practica de a mânca insecte, cât și echipamentul genetic pentru a le digera bine.

Ce înseamnă asta pentru noi?

Aici devin puțin filosofic.

Cred că această cercetare ne spune ceva profund despre cultura alimentară. Societățile occidentale tind să considere dezgustul nostru față de insecte ca fiind pur cultural sau psihologic — ca și cum ar fi doar un tabu ciudat pe care l-am inventat. Și da, există cu siguranță factori culturali în joc.

Dar această știință sugerează că senzația noastră de greață are rădăcini mai adânci. Corpurile noastre s-au adaptat efectiv să nu mai aibă nevoie de insecte ca hrană, iar această adaptare a rămas.

Acum, pe măsură ce schimbările climatice pun presiune pe sistemele alimentare și cercetătorii promovează insectele ca sursă sustenabilă de proteine, practic cerem oamenilor moderni să depășească o rezistență care a fost înscrisă în biologia noastră de mii de ani.

Nu e de mirare că oamenii din țările occidentale le vine să le fie rău la gândul unui cookie cu viermi!

Latură pozitivă

Asta spune, această cercetare sugerează și că nu suntem biologic incapabili să mâncăm insecte — e mai degraba o practică de care am deviat. Cu suficient timp și schimbare culturală, cine știe? Poate că generațiile viitoare vor ronțăi liniștit greieri copți, așa cum noi acum mâncăm liniștit sushi (care, nu cu mult timp în urmă, era considerat și el ciudat și străin în multe cercuri occidentale).

Pentru acum, o să apreciez această fereastră spre trecutul nostru evolutiv. De fiecare dată când văd un țânțar în această vară și îl alung, îmi pot aminti: undeva în arborele meu genealogic, strămoșii mei antici mâncau fericiți larvele. Strămoșii mei europeni doar... au uitat cum.

Și sincer? Cred că sunt ok cu această tradiție de familie rămânând în trecut.

Ce părere ai? Ai încerca vreodată insecte ca hrană, sau factorul dezgust e prea puternic? Scrie mai jos gândurile tale!

Sursă: ScienceDaily