Descoperire uluitoare într-o peșteră din Indonezia: Cum oamenii antici mestecau substanțe psychoactive acum 25.000 de ani

Ceva ce am citit azi nu îmi mai dă pace.

Imaginați-vă următorul scenariu: o peșteră pe insula Sulawesi, în Indonezia. Arheologii sapă cu grijă printre rămășițele unor oameni preistorici — vânători-culegători din era glaciară, care trăiau undeva între 16.000 și 25.000 de ani în urmă. Au găsit molari vechi și fragmente de maxilar. La prima vedere, nimic spectaculos.

Până când cineva s-a uitat mai atent.

Și a observat niște șanțuri. Caneluri rotunde, concave, în dinți. Și nu se potriveau cu absolut nicio patologie dentară documentată vreodată.

Cum naiba ajungi să ai așa ceva?

Când lucrurile devin ciudate

Aici intervine partea fascinantă. Cercetătorii au analizat tiparele de uzură ale acestor dinți antici și au înțeles o poveste foarte precisă.

În mod normal, când dinții se erodează din cauza alimentației sau a obiceiurilor ciudate, există un tipar logic. Dar ăsta? Ăsta era diferit.

Specialiștii au observat că molarii prezentau deteriorări specifice unui obiect ținut în partea din spate a gurii și mutat repetat dintr-o parte în alta. Vorbim despre ceva de dimensiunea și forma unei nuci de betel — acea sămânță tare din palmierul areca.

Omul preistoric o strângea între dinți, o mesteca din când în când, apoi o împingea dintr-o parte în alta a obrajilor cu limba. Iar și iar. Ani la rând, probabil.

Rezultatul? Dinți uzați atât de grav încât în cel puțin un caz s-au tocit până la pulpă.

Stai, oamenii antici mestecau droguri?

Întrebare excelentă. Și sincer, asta face povestea asta atât de captivantă.

Astăzi, în multe părți din Asia și Oceania, oamenii încă mestecă nuci de betel. De obicei le înfășoară în frunze de betel cu var stins (care ajută la eliberarea compușilor activi) și le folosesc ca stimulant — ceva care îți dă energie și o ușoară euforie.

Dar oamenii ăștia antici? N-aveau frunze de betel, nici var. Doar... sugeau din semințe tari.

De ce să-și bată capul?

Teoria principală e că foloseau nucile de betel ca medicament. Concret, pentru dureri de dinți. Și aici ironia devine aproape insuportabilă: actul de a suge aceste nuci le tocea dinții, cauzând mai multă durere, ceea ce îi determina să folosească mai multe nuci de betel pentru alinare. Un cerc vicios care sună neplăcut de familiar, nu?

Cercetătorii au descoperit că nucile de betel conțin o substanță numită arecolină. Când mesteci sau sugi nuca, acest compus activează anumite receptori din creier — exact aceia implicați în atenție, învățare și memorie. Vă amintește de nicotină? Nu e coincidență — funcționează pe căi similare.

Deci oamenii antici nu doar că își amorțeau durerea de dinți. Se ambranau. Regulat. Poate ani la rând, până când mureau.

Dar cel mai tare m-a lovit altceva...

Al doilea individ din studiu a trăit acum aproximativ 6.300 până la 7.600 de ani. Adică mii de ani după primul. Și dinții lui prezentau aceleași tipare de uzură.

N-a fost o întâmplare. N-a fost un accident. Oamenii de pe această insulă făcuseră asta timp de mii și mii de ani. Generație după generație, întorcându-se la aceleași plante pentru alinarea durerilor dentare, și probabil descoperind și acel buzz plăcut pe parcurs.

Vorbim mult despre istoria omenirii, despre cum am căutat întotdeauna sens, conexiune, artă și progres. Dar nu vorbim la fel de mult despre această altă fațetă a naturii noastre — partea care întotdeauna a căutat modalități de a-și modifica conștiința, de a scăpa de durere, de a simți altceva.

Partea tristă

Mestecatul modern de nuci de betel e asociat cu probleme grave de sănătate orală: uzura extremă a dinților, boli ale gingiilor, dinți pătați, carii — toate deontologia. Vă sună cunoscut?

Dinții antici arătau deteriorări similare. Acești oameni probabil că erau în multă durere și își tratau durerea chiar cu lucrul care o înrăutățea.

Mă duce cu gândul la ceea ce vedem și azi cu diverse substanțe. Alinarea devine capcană. Medicamentul devine suferință.

De ce contează asta?

Sincer, cred că e ceva profund în a găsi dovezi ale consumului de substanțe psychoactive atât de departe în trecutul nostru. Uneori tratăm dependențele ca pe o problemă modernă, o consecință a lumii noastre complicate și stresante. Dar aceste descoperiri sugerează ceva mai adânc — poate un aspect fundamental al naturii umane care merge până în zilele noastre ca specie.

Oamenii în durere căutau alinare. Alinarea venea cu efecte secundare. Efectele secundare creau mai multă durere. Și tot așa, în cerc.

Nu ne-am schimbat chiar atât de mult pe cât ne place să credem.

Data viitoare când citești despre istorie antică — piramide, picturi în peșteri, agricultură timpurie — ține minte povestea asta. Undeva, probabil într-o peșteră nu foarte diferită de cea din Sulawesi, strămoșii noștri se luptau cu aceeași dilemă umană pe care o înfruntăm și azi: cum să gestionăm suferința și ce preț suntem dispuși să plătim pentru a ne simți mai bine.

O poveste de 25.000 de ani în devenire.

Și sincer? Mă face să fiu puțin mai puțin judecător când vine vorba de luptele umane cu substanțele. Facem asta de foarte mult timp.

Sursa: Popular Mechanics - https://www.popularmechanics.com/science/archaeology/a73739305/worlds-oldest-drug-habit