Ce ai în comun cu o caracatiță?
Stai să-ți zic ceva care mi-a dat emoții prima dată când am citit despre asta: tu, o caracatiță, un recif de corali și o muscă de fructe aveați același strămoș. Nu strămoșul de la bunici, căci acel strămoș e cam de prin Precambrian. Și nu, nu e o glumă.
Uită-te la tine. Citești asta cu ochi care s-au dezvoltat complet diferit față de viziunea unei caracatițe. Caracatița are tentacule cu ventuze care pot simți gustul. Tu... doar atingi lucrurile.
Și totuși, ADN-ul tău încă poartă urme recunoscute de la acel strămoș străvechi. Gândește-te la asta. În interiorul tău există cod genetic care a fost transmis, reorganizat și amestecat de sute de milioane de ani. Când totul era doar apă și bacterii.
Oamenii de știință au prins în sfârșit imaginea completă
Problema era că aveam mii de genomuri secvențiate, dar le comparam orbește. Știam că există conexiuni, dar nu aveam hartă.
O echipă de la Universitatea din Viena a zis: stop. Hai să nu mai ne uităm la fiecare genom în parte, ci la sistemul întreg de drumuri.
Au analizat peste 5.800 de genomuri de la peste 4.400 de specii, din 19 grupuri diferite de animale. E cel mai mare studiu de acest tip făcut vreodată.
Ce au descoperit? Genomurile nu evoluează haotic. Ele se mișcă pe căi predictibile. Echipa le-a numit „autostrăzi evoluționare".
Drumul fără întoarcere
Aici devine cu adevărat interesant.
Echipa a găsit un proces pe care l-au numit „fuziune-cu-amestecare". Când două cromozomi se unesc, genele din fiecare se amestecă la loc. Și partea importantă: asta nu se poate da înapoi.
Gândește-te ca la o farfurie spartă pe care o lipești cu piese de la altă farfurie. Aranjamentul original nu mai există niciodată.
Această ireversibilitate e de fapt utilă. Fiecare fuziune lasă o urmă permanentă în genom. O amprentă. O urmă de fosilă. Oamenii de știință pot folosi aceste urme ca pe niște indicii pentru a reconstrui relațiile evoluționare.
De ce contează asta
Ceea ce mă entuziasmează cel mai mult: evoluția are reguli. Nu e doar mutații aleatorii și selecție naturală care acționează oricum și oricum.
E ca și cum ai explora un oraș nou. Poți în theory să o iei pe orice drum. Dar în practică, o să ții cont de străzile principale. Poate o iei pe o alee ocazional, dar nu o să încerci să treci prin pereți sau să navigatezi râuri.
La fel și evoluția. Unele căi au sens, altele sunt practic imposibil de atins.
Asta înseamnă că odată ce o linie de animale ia un anumit „detour genetic", se mută permanent într-o altă regiune a arhitecturii genomice posibile. Și cu cât se acumulează mai multe schimbări, cu atât grupele de animale se depărtează mai mult unele de altele. Pe străzi cu sens unic.
Ce înseamnă asta pentru conservare
Un aspect practic pe care nu-l luasem în calcul: înțelegerea acestor reguli poate ajuta eforturile de conservare.
Dacă știm ce căi genetice a parcurs o anumită specie, putem înțelege mai bine ce o face unică. Și la ce amenințări e vulnerabilă.
Nu mai e vorba doar să protejăm animale individuale. E vorba să păstrăm întregi ramuri ale călătoriei vieții.
Cercetătorii au spus-o frumos: înțelegerea acestor reguli ne permite să estimăm încotro ar putea merge evoluția genomurilor în viitor. Putem identifica măsuri cheie pentru protejarea biodiversității animalelor nu doar după cum arată, ci după drumul genetic profund care le-a făcut să fie ce sunt.
Imaginea de ansamblu
Nu știu tu cum ești, dar pe mine chestiile astea mă fac să mă simt mic. În sensul bun.
Nu suntem simple colecții aleatorii de gene care au avut noroc. Suntem rezultatul a sute de milioane de ani de călătorii genetice. Cu tot cu viraje greșite care n-au putut fi date înapoi. Și cu autostrăzi care au dus spre vecinătăți complet noi ale vieții.
Data viitoare când vezi o caracatiță sau un corali sau o simplă muscă de fructe, amintește-ți: te uiți la o creatură care și-a croit propriul drum prin timpul evoluționist. Și acum, grație acestei cercetări, putem în sfârșit să vedem harta care ne conectează pe toți.
Sursa: ScienceDaily