Comparația cu dinozaurii pe care nimeni nu a cerut-o

Iată ceva care mă ține treaz noaptea (și zic asta în sensul de „știință fascinantă", nu în cel de paranoia): acum 66 de milioane de ani, un asteroid masiv a șters de pe hartă dinozaurii. Vorbim de 10 până la 15 kilometri lățime. Adică aproape cât un oraș mic care cade din cer.

Partea ciudată? Dinozaurii nu au murit chiar din cauza impactului imediat. Cei mai mulți au înghețat și au murit de foame într-o perioadă care trebuie să fi fost groaznică, pe măsură ce resturile au blocat soarele și au transformat Pământul într-un iad înghețat.

Deci, s-ar putea întâmpla同样的事情 nouă?

Acești asteroizi sunt mai aproape decât crezi

În mai, un asteroid numit 2026 JH2 a trecut pe lângă Pământ la doar 56.000 de mile depărtare. Adică aproape o lovitură cosmică — cam un sfert din distanța până la Lună. Și acum vine partea neplăcută: vorbim despre asteroizii pe care îi putem urmări. Există mii și mii pe acolo pe care încă nu i-am descoperit.

Vestea bună? În 2022, NASA a reușit să schimbe traiectoria unui asteroid, izbindu-l cu o rachetă. Deci avem niște tehnologie de deviere destul de impresionantă în dezvoltare.

Vestea nu chiar atât de bună? Un studiu din 2019 a estimat că un asteroid destul de mare încât să provoace extincție în masă (să zicem, peste 5 kilometri) lovește Pământul cam o dată la fiecare șase milioane de ani. Deci, din punct de vedere statistic, probabil că nu în timpul vieții noastre.

Dar iată ce mă fascinează: practic jucăm ruleta cosmică, doar că pistolul e încărcat de milioane de ani și abia acum începem să observăm.

Marea Filtru: Suntem condamnați să eșuăm?

Aici lucrurile devin cu adevărat filosofice. Unii cercetători sunt adepții „teoriei Marii Filtru" — ideea că există anumite bariere existențiale pe care civilizațiile le întâlnesc inevitabil înainte de a deveni societăți capabile să colonizeze spațiul.

Gândește-te așa: dacă universul e atât de vast, unde sunt toți extratereștrii? O explicație ar fi că viața inteligentă se auto-distruge în mod constant înainte să ajungă la stele. Nu prea îmbucurător.

Candidații pentru filtrul nostru? Războiul nuclear, pandemiile (tocmai am avut un preview cu asta), catastrofa climatică, sau — și ăsta e cel care îi ține pe futuristi treji noaptea — inteligența artificială avansată care decide că nu are nevoie de noi.

Personal sunt de partea echipei „să nu construim super-roboți inteligenți care ar putea decide că omenirea e inconfortabilă", dar asta e doar părerea mea.

Soarele ne va ucide în cele din urmă pe toți (Dar nu prea curând)

Iată o perspectivă care e fie liniștitoare, fie înfricoșătoare, în funcție de dispoziție: soarele o să moară. În aproximativ cinci miliarde de ani, steaua noastră prietenoasă se va expand într-o gigantă roșie și ar putea înghiți Pământul complet.

Dar sincer? E atât de departe în timp încât aproape că nu merită să-ți faci griji. Până atunci, presupunând că nu ne distrugem singuri, probabil că vom fi colonizat alte sisteme stelare. Sau poate vom fi niște conștiințe digitale avansate plutiind prin spațiu. Cine știe?

Universul ar putea muri și el (Da, într-adevăr)

Bun, acum vine partea care chiar îți întoarce creierul pe dos. În funcție de ce model cosmologic preferi, întregul univers s-ar putea sfârși într-o zi.

Unii oameni de știință cred în „Marea Înghețare" — unde universul continuă să se extindă până când totul e atât de răspândit încât stelele nu mai pot să se formeze, și totul pur și simplu... se stinge în nimic rece și întunecat. Ca și cum bateriile universului s-ar fi descărcat în sfârșit.

Alții teorizează „Marea Sfărâmare", unde gravitația în cele din urmă atrage totul înapoi într-un singur punct — practic inversând Big Bang-ul. Imaginează-ți întregul univers colapsând într-un singur punct cosmic de densitate infinită. Ciudat, nu?

Există chiar și o ipoteză a „Marii Recul", care sugerează că universul trece prin cicluri infinite de expansiune și contracție. Poate că suntem doar într-o iterație dintr-o buclă fără sfârșit.

Deci, care e verdictul?

Hai să fim sinceri? Cel mai probabil scenariu pentru extincția umană e probabil ceva la care nici nu ne-am gândit încă. De-a lungul istoriei, lucrurile care au distrus efectiv civilizațiile au fost rareori cele la care oamenii se așteptau.

Dar iată punctul meu de vedere: suntem prima specie din istoria Pământului care chiar poate să înțeleagă aceste riscuri. Asta e fie terifiant, fie împuternicitor, în funcție de cum privești lucrurile.

Poate că întrebarea adevărată nu e „cum vom dispărea" ci „ce vom face în privința asta?" Pentru că, spre deosebire de dinozauri, avem tehnologie, știință și capacitatea cognitivă să ne pregătim pentru amenințări care încă nu s-au întâmplat.

Asta îmi dă puțină speranță, sincer. Sigur, universul e vast și indiferent și probabil plin de moduri de a ne anihila. Dar suntem și destul de deștepți când ne punem mintea la contribuție.

Acum, dacă mă scuzați, o să verific dacă vreun asteroid îngrijorător e programat să treacă pe lângă Pământ săptămâna asta. Doar ca să-mi liniștesc mintea. Defininitiv nu pentru că m-am gândit la amenințări existențiale toată ora.