O pană în... rahat de dinozaur

Trebuie să recunosc — titlul ăsta m-a prins imediat. „Pană în rahat de dinozaur" nu e chiar o expresie pe care o auzi în fiecare zi. Dar acum, după ce am citit mai multe despre descoperirea asta, pot să spun că ar putea ajuta la rezolvarea uneia dintre cele mai mari enigme legate de dinozauri: de ce au supraviețuit păsările asteroidului care a șters totul de pe planetă?

Descoperirea neașteptată

Imaginați-vă scena: e 2016 în Montana de nord-est, și paleontologul David DeMar Jr. se cațără pe o formațiune stâncoasă în căutare de fosile de pești. În timp ce merge, observă ceva — un nodul mic, roșcat-maroniu, cam pe jumătate cât o minge de golf. Cum e om curios, se apleacă să-l examineze cu lupa.

Și acolo era: o fosilă minusculă de pană.

Puteți să vă imaginați momentul? Ești în teren, faci treabă de rutină, și dintr-o dată dai peste ceva ce nimeni nu a mai găsit în regiunea asta — în peste 150 de ani de căutări. Destul de tare, nu?

Dar uite unde devine cu adevărat interesant. Rocăcea aia mică? Nu era doar o rocă cu o pană înăuntru. Nu, dom'le. Era ceva mult mai... să zicem intim.

Ce e de fapt înăuntru

Când cercetătorii de la USC au băgat specimenul într-un scaner micro-CT (gândiți-vă la o mașină cu raze X super-puternice care poate vedea prin obiecte fără să le deschidă), au avut o surpriză enormă. Nodulul acela mic nu era o rocă oarecare. Era fecale fosilizate — un coprolit — și era absolut burdușit cu tot felul de lucruri.

Vorbim de pene, solzi de pește și oase mici de picioare. Multe. În detalii 3D uimitoare.

Nate Carroll, unul dintre cercetători, a descris experiența foarte frumos: „La fiecare oră de procesare a datelor, apărea încă o pană, încă un solz, încă un os."

Nu sunt paleontolog, dar mi-l imaginez ca pe sentimentul de a deschide cadouri unul după altul în dimineața de Crăciun. Doar că fiecare „cadou" e o enigmă biologică veche de 66 de milioane de ani.

Deci al cui era... ăăă... produsul?

Aici intervine partea de puzzle. Oasele dinăuntru aparțineau unei păsări hesperornithiforme — o pasăre acvatică antică, cam echivalentul cretacicului cu un cormoran sau cufundac. Bietele nu prea se descurcau la zbor. În schimb, își foloseau picioarele specializate ca să se scufunde și să vâneze pești.

Penele găsite înăuntru? Arătau adaptări pentru viața sub apă — similar cu ce vedem la păsările scufundătoare moderne. Și pentru că atât penele cât și oasele de pasăre au fost găsite împreună, cercetătorii au tras concluzia că penele proveneau cel mai probabil de la această pasăre. Deci practic, un dinozaur mare — poate un verișor de T. rex sau ceva similar — a prins bietul scufundător și... păi... l-a procesat.

Natura poate fi un pic sumbră uneori, nu?

De ce contează asta? Aici devine cu adevărat interesant

Vedeți, acum 66 de milioane de ani, când asteroidul acela s-a izbit de Pământ, aproape totul a murit. Inclusiv majoritatea păsărilor. Dar un grup anume a supraviețuit — o linie numită Neornithes. Aceștia sunt strămoșii fiecărei păsări vii de astăzi.

Hesperornithiformele care au devenit... excumente preistorice? Acelea aparțineau unei alte linii. Și acea linie a dispărut complet.

Deci marea întrebare a fost mereu: ce aveau Neornithes special? De ce au supraviețuit ele când atâtea alte păsări nu?

Cercetătorii au o ipoteză, și e legată de penele acelea de pasăre scufundătoare. Cred că răspunsul ar putea ține de locul în care trăiau aceste păsări și cum erau adaptate la mediul acvatic.

Gândiți-vă: când asteroidul a lovit și totul a devenit haos — incendii, întuneric, răcire globală — păsările care puteau găsi mâncare în apă poate aveau șanse mai bune decât cele care depindeau exclusiv de uscat. Nu e un răspuns sigur încă, dar e un indiciu fascinant.

De ce mă entuziasmează atât de mult descoperirea asta

Iată ce-mi place la povestea asta: uneori știința ne duce în cele mai ciudate locuri pentru a găsi răspunsuri. Nimeni nu se gândise să caute pene în coproliți înainte. Nu era tocmai o cercetare glamorous.

Dar uneori cele mai bune descoperiri vin din locuri pe care nimeni altcineva nu s-a obosit să le verifice.

Jingmai O'Connor, cercetătoarea principală, a numit-o „o pană atât de frumoasă și de bine conservată, dintr-o sursă atât de neașteptată." Și sincer, cred că asta spune tot.

De multe ori ne gândim la descoperirile științifice ca la ceva ce se întâmplă în laboratoare de ultimă generație sau în expediții dramatice. Și da, contează și alea. Dar uneori, e doar un om de știință pe teren, care ridică o rocă modestă la vedere și decide să se uite mai atent.

Asta e frumusețea curiozității — observă lucrurile mărunte.

Concluzia

Deci data viitoare când vedeți o pasăre pe afară — fie că e un porumbel, o muscă sau o rață — amintiți-vă: vă uitați la un dinozaur. Și acum 66 de milioane de ani, când totul s-a prăbușit, ceva din strămoșii acestor păsări avea exact ce trebuia pentru a supraviețui.

Încă încercăm să înțelegem exact ce a fost acel ceva. Dar grație unui morman norocos de rahat fosilizat, poate că ne apropiem de răspuns.

Ce zici, nu-i o perspectivă interesantă despre paleontologie?

Sursă: ScienceDaily