Cum o pădure uitată a schimbat tot ce știam despre conservation

Imaginați-vă: e 1987, în pădurile de eucalipți din Victoria, Australia. Un grup de oameni de știință pune la cale un experiment ambițios. Vor testa diferite moduri de gestionare a pădurii — unele zone complet defrișate, altele parțial subțiate, unele lăsate în pace. Plantează sute de markere, mii de puieți, apoi... viața intervenne. Proiectul e abandonat. Drumul de acces dispare sub vegetație. Semnul de identificare cade.

Trei decenii la rând, pădurea își vede de treabă singură.

Și apoi, în 2014, niște cercetători de la University of Melbourne dau peste acest experiment uitat. Ceea ce descoperă e absolut uluitor.

Întrebarea din spatele experimentului

Colegii din anii '80 își puseseră o întrebare simplă dar importantă: e metoda de exploatare prin defrișare totală cea mai bună? Așa că au testat mai multe abordări: parcele defrișate mari, parcele defrișate mici, subțieri intense (unde aproximativ două treimi din copaci erau înlăturați) și zone de control neexploatate.

Rezultatele inițiale, publicate la vremea respectivă, arătau că eucalipții din specia Eucalyptus regnans se regenerau cel mai bine în spațiile defrișate largi. Punct, caz închis.

Numai că nu e chiar așa simplu. Pentru că acei copaci au continuat să crească.

Surpriza din 2014

Când echipa din 2014 s-a întors la locul experimentului, se aștepta să găsească exact ce arătau studiile anterioare. Apoi a ajuns la parcelele cu subțieri intense și a rămas mască.

Copacii rămași în picioare erau uriași. La doar 80 de ani, cei mai mari depășeau un metru diametru — unii ajungeau chiar la 1,5 metri. Comparați cu copacii din zonele neatins, și thinned trees erau cu 20% mai mari. De ce? Pentru că atunci când le dai copacilor mai mult spațiu, mai multă lumină, mai mulți nutrienți, aceștia înfloresc pur și simplu.

Dar iată ce m-a impresionat cu adevărat: stocarea de carbon.

Toate discuțiile astea despre schimbările climatice și pădurile ca rezervoare de carbon? Ei bine, pădurea subțiată intensiv stoca la fel de mult — sau chiar mai mult — carbon decât zonele neexploatate. În doar 30 de ani, acele păduri subțiate nu doar că și-au recuperat tot carbonul îndepărtat în timpul exploatării, dar au câștigat carbon suplimentar care egală creșterea pădurilor complet neatinse.

E extraordinar. Asta înseamnă că subțierea selectivă nu e neapărat un compromis între produsele lemnoase și protecția mediului. Ar putea fi chiar cel mai bun din ambele lumi.

##反转 total

Apoi urmează partea care m-a făcut să mă gândesc de două ori. Cercetătorii au instalat capcane foto în toate parcelele experimentale pentru a vedea ce fauna sălbatică populează zonele. Și ghiciți unde au găsit possumii Leadbeater — printre cele mai rare marsupiale din Australia? În fiecare zonă gestionată. Dar în secțiunile neexploatate? Niciunul.

De ce? Se pare că copacii de salcâm, care cresc abundent în zonele gestionate, sunt exact ce le trebuie possumilor Leadbeater pentru hrănire și deplasare. Prea multă pădure "naturală" neperturbată, și salcâmii sunt sufocați.

Asta răstoarnă complet celebra dezbatere conservare-versus-producție. Știți despre ce vorbesc — fie protejăm pădurile complet și nu le atingem, fie le exploatăm pentru lemn și comunitățile suferă. Dar această cercetare sugerează că narațiunea e, pe scurt, prea simplistă.

Copacii mai mari — care cresc în pădurile subțiate — sunt mai rezistenți la incendii. Au mai multe șanse să formeze scorburi, care sunt habitat critic pentru tot felul de specii pe cale de dispariție. Și rezultatele legate de carbon sunt cel puțin la fel de bune ca lăsarea pădurilor complet în pace.

Lecția de reținut

Îmi place ce înseamnă asta pentru modul în care gândim conservarea. Ne amintește că "natural" nu înseamnă întotdeauna "mai bun" și că uneori gestionarea activă și gândită poate obține rezultate pe care protecția pasivă pur și simplu nu le poate atinge.

Cercetătorii cer eforturi mai mari pentru a găsi aceste experimente uitate înainte să fie prea târziu — și sunt complet de acord. Pădurile Australiei sunt pline de laboratoare naturale care ar putea transforma felul în care gestionăm spațiul sălbatic.

Există ceva frumos în această poveste: natura a continuat să răspundă la întrebări pe care le-am uitat că le-am pus. Noi doar trebuia să ne întoarcem și să ascultăm.