Așadar... Oamenii Peșterilor Mâncau Oameni?

Trebuie să vă spun ceva cu adevărat fascinant (și puțin deranjant) pe care l-am descoperit recent. Imaginați-vă: arheologii cercetează peșteri în sudul Spaniei, făcând ce fac ei mereu, când dintr-dată dau peste oase umane. Nu oase îngropate. Aceste oase fuseseră prelucrate temeinic — adică cineva le curățase deliberat de carne, le crăpase pentru măduvă și, în unele cazuri, chiar le fiert.

Nu știu cum e pentru voi, dar prima mea reacție a fost „stai, chiar s-a întâmplat asta?" Dar dovezile? Sunt greu de contestat.

Trei Peșteri, Un Tipar Înfricoșător

Echipa, condusă de arheologul Palmira Saladié de la Institutul Catalan de Paleoecologie Umană și Evoluție Socială, s-a concentrat pe trei situri din provincia Granada: Malalmuerzo, Carigüela și Majolicas. De ani buni, printre cercetători circulau zvonuri că aceste peșteri ar putea ascunde dovezi ale canibalismului preistoric. Dar zvonurile nu sunt știință, nu? Ai nevoie de probe.

Și uite că le-au găsit.

Doar în peștera Malalmuerzo, au catalogat peste 700 de fragmente osoase reprezentând cel puțin 36 de indivizi diferiți. Treizeci și șase de oameni. Nu e o tragedie întâmplătoare — e un tipar.

Ce Ne Spun Oasele?

Aici devine cu adevărat interesant (și când zic interesant, mă refer la înfiorător). Când cercetătorii au examinat aceste oase la microscop și au făcut datări cu carbon, au descoperit:

• Semne de tăiere de la unelte de piatră acolo unde carnea fusese îndepărtată intenționat
• Urme de dinți (da, urme de dinți umani adevărați)
• Oase crăpate intenționat pentru a ajunge la măduvă
• Semne de fierbere — oase care deveniseră albe și translucide de la căldură

La situl Carigüela, au găsit ceva și mai sinistru: două cupe confecționate din cranii umane. Cineva îndepărtase cu grijă partea superioară a craniului, netezise marginile și-l transformase într-un vas pentru băut.

Dar Iată Misterul...

Și acum vine ce m-a pus pe gânduri cu adevărat. Nu toate oasele se potriveau aceluiași tipar. Unii indivizi — în special copii — aveau oase pătate cu cinabru, un mineral roșu aprins. Cinabrul era adesea folosit în ritualurile funerare antice. Deci acești oameni fuseseră tratați diferit din cauza cine erau? A vârstei lor? A relației lor cu cei care mâncau?

Și tocmai asta e miezul întregii chestiuni. De ce?

Vedeți, canibalismul nu e doar un singur lucru. Poate însemna lucruri complet diferite în contexte diferite:

• Canibalism de supraviețuire: cazul celebru „Înăuntrul Albului" unde supraviețuitorii unui naufragiu i-au mâncat pe tovarășii de echipaj din disperare
• Canibalism de război: mâncarea dușmanilor învinși pentru a demonstra dominanță sau pentru a le absorbi puterea
• Endocanibalism: consumarea membrilor familiei ca parte a ritualurilor de doliu
• Canibalism ritualic: mâncarea unor părți din dușmani (sau prieteni) pentru beneficii spirituale presupuse

Chiar și cercetătorii recunosc că nu sunt siguri în ce categorie (sau categorii!) se încadrează aici. Oasele acoperă perioade diferite, vârste diferite, tratamente diferite. Nu e un singur eveniment horror — pare să fi fost o practică repetată.

Ce Înseamnă Asta Pentru Noi?

Să fiu sincer — citind despre asta, am rămas pe gânduri. Vorbim despre oameni care au trăit acum vreo 7.000 de ani, care aveau limbaj, care își îngropau morții (uneori), care făceau artă și unelte și muzică. Și aparent, din când în când, se mâncau între ei.

Schimbă asta felul în care ne gândim la strămoșii noștri? Nu știu. Poate doar ne amintește că oamenii au fost întotdeauna creaturi complicate — capabile de frumusețe profundă și de alegeri înfricoșătoare.

Sau poate ne spune că atunci când resursele deveneau rare, când apăreau conflictele, când supraviețuirea era în joc... oamenii au fost întotdeauna dispuși să împingă granițele pe care acum le considerăm de neconceput.

Întrebarea Care Mă Bântuie

Ceea ce mă urmărește cel mai mult e întrebarea aia simplă: de ce nu o făceau toți?

Adică, dacă îți este foame și e un cadavru prin apropiere... instinctul de supraviețuire ar putea intra în funcțiune. Dar acești oameni ai peșterilor aveau clar opțiuni. Vânau animale. Culegeau hrană. Trăiau în aceste peșteri de generații. Și totuși, din când în când, alegeau să prelucreze corpuri umane ca pe vite.

Asta îmi spune că nu era doar disperare. Era o decizie — posibil ritualică, posibil de răzbunare, posibil ceva pentru care nu mai avem cuvinte pentru că acele cunoștințe au murit odată cu ei.

Ce credeți? Suntem în fața unor dovezi ale unor vremuri întunecate sau doar ale unor vremuri diferite? Mi-ar plăcea sincer să aud părerile voastre — chestiile astea mă țin treaz noaptea în cel mai bun sens posibil.

Sursă: Popular Mechanics