Așteptați, strămoșii noștri timpurii erau „subdogs”?
Ok, trebuie să împărtășesc ceva ce mi-a lăsat cu gura căscată săptămâna aceasta, și totul se datorează unor oase foarte vechi găsite în Africa de Sud.
Imaginați-vă: suntem acum cu două milioane de ani în urmă, în ceea ce se numește astăzi „Leagănul Umanității” — o regiune din Africa de Sud care este, practic, o cutie cu comori de fosile umane antice. O echipă de cercetători de la Universitatea La Trobe tocmai a publicat analiza a 18 fosile nou descrise, provenite dintr-un sit numit Drimolen Main Quarry. Și partea nebunească este aceasta: una dintre acele fosile este un fragment de craniu de adult Homo erectus, care are aproximativ 2 milioane de ani.
Două milioane de ani. Lăsați cifra să se așeze puțin în minte.
Până acum, cele mai vechi fosile de Homo erectus adult pe care le aveam provene dintr-un sit din Georgia (țara, nu statul) numit Dmanisi, datând de aproximativ 1,8 milioane de ani. Deci, această nouă descoperire mută înapoi în timp înțelegerea noastră despre când a apărut acest strămoș crucial al umanității cu un plin 200.000 de ani. Este un lucru imens în paleoantropologie.
De ce ar trebui să vă intereseze? (Spoiler: Este vorba despre noi)
Iată de ce Homo erectus contează atât de mult: majoritatea științificilor sunt de acord că aceasta este prima specie care se încadrează cu adevărat în genul nostru Homo — ceea ce înseamnă că este, probabil, un strămoș direct al oamenilor moderni. Așadar, când găsim dovezi că Homo erectus umbla prin sudul Africii acum două milioane de ani, ne uităm, de fapt, la strămoșii noștri de acum mii de generații.
Cercetătorul principal, Dr. Jesse Martin, a explicat frumos: această carieră păstrează dovezi pentru „prima apariție a acestei specii acum 2 milioane de ani”. Anterior, științificii aveau la dispoziție doar un fosil de copil din Drimolen — un micuț cu vârsta între doi și patru ani. Drăguț, dar nu era exact reprezentativ pentru aspectul adulților.
Acum? Avem în sfârșit confirmarea de la un specimen adult. Și să vă spun, faptul că avem acel fosil de adult face o diferență masivă pentru cercetătorii care încearcă să asambleze arborele nostru genealogic.
Dar aici devine cu adevărat interesant
Situl Drimolen nu ne-a oferit doar oase de Homo erectus. Cercetătorii au găsit și fosile de la un alt rudimentar uman: Paranthropus robustus (să-l numim pe scurt „P. robustus”). Iar contrastul dintre aceste două specii este, sincer spus, ca ceva extras dintr-un documentar despre natură.
În timp ce Homo erectus era ocupat să evolueze un creier mai mare și dinți mai mici — posibil pentru că am început să mâncăm mai multă carne — P. robustus a mers într-o direcție complet diferită. Acest tip a dezvoltat molari enormi și mușchi de mestecat puternici. Gândiți-vă la el ca la un mojar și un pilon natural, perfect concepuți pentru a măcina alimente dure și rezistente.
Dr. Martin a descris situația ca fiind remarcabilă: două specii umane care împărtășesc același peisaj, dar care urmează căi evolutive complet diferite. Una experimenta cu creiere mai mari și cu consumul de carne. Cealaltă devenea o mașinărie supremă de măcinat plante.
Și ascultați asta — P. Robustus câștiga
Iată revışirea intrigii care m-a făcut chiar să râd cu voce tare: acum 2 milioane de ani, în vechiul Drimolen, P. robustus număra de peste 10 la 1 față de Homo erectus.
Zece la unu.
Strămoșii noștri? Ei erau „underdogs” (cei care nu aveau șanse). Cei care erau la un pas de a fi eliminați. Specia care „părea să aibă șanse minime de supraviețuire”, în cuvintele Dr. Martin.
Între timp, P. robustus prospera — până când nu a mai prosperat. Știm cu toții cum se termină această poveste, nu? Homo erectus a dat în cele din urmă naștere oamenilor moderni, în timp ce P. robustus și aparatul său de mestecat impresionant au dispărut în cele din urmă.
Este un bun memento că evoluția nu înseamnă să fii „cel mai bun” într-un anumit moment dat. Este vorba despre a fi adaptabil. Și, aparent, strategia noastră de a mânca alimente mai variate (inclusiv carne) și de a investi energie în dezvoltarea creierului a fost câștigătoarea pe termen lung, chiar dacă ne-a făcut „underdogs” timp de câteva sute de mii de ani.
Evoluția surprinsă în acțiune
Unul dintre cele mai cool aspecte ale acestei cercetări este ceea ce științificii numesc „micro-evoluție” — micile schimbări care se produc în cadrul unei specii pe perioade de timp mai scurte.
Fosilele de la Drimolen arată populații de P. robustus de acum aproximativ 2 milioane de ani, comparate cu specimenelor ceva mai recente dintr-un alt sit numit Swartkrans (aproximativ 1,8 milioane de ani). În acel interval de 200.000 de ani, dinții lui P. robustus au devenit și mai mari, iar mușchii de mestecat și mai puternici. Practic, evoluție în timp real.
Cercetătorii au sugerat, de fapt, că populația de P. robustus din Drimolen este suficient de diferită de cele ulterioare pentru a merita propria denumire de subspecie: Paranthropus robustus ukusa. Noile fosile publicate în această cercetare ajută la susținerea acelei clasificări.
Nu este uimitor că avem suficiente fosile din acest singur sit pentru a urmări aceste schimbări minuscule? De obicei, fosilele de hominini sunt atât de rare încât științificii lucrează cu lacune uriașe în înregistrări. Dar Drimolen ne oferă ceva special: o fotografie detaliată a modului în care rudele noastre se schimbau, piesă cu piesă.
Concluzia
Deci, ce învățăm din aceasta? Câteva lucruri, cred:
În primul rând, înțelegerea noastră despre evoluția umană devine tot mai rafinată. Cu doar câțiva ani în urmă, credeam că Homo erectus a apărut în jurul a 1,8 milioane de ani. Acum știm că erau deja stabiliți în sudul Africii cu 200.000 de ani înainte de acea dată.
În al doilea rând, a fi „underdog” nu este întotdeauna rău. Strămoșii noștri au fost specia minoritară la Drimolen, iar uitați-vă unde am ajuns noi.
Și, în final, Leagănul Umanității continuă să ne aducă daruri incredibile. Acest sit a fost descoperit în 1992 și încă descoperim lucruri noi din fosile care au stat în pământ timp de două milioane de ani, așteptând să fie găsite.
De fiecare dată când citesc despre descoperiri ca aceasta, simt un amestec de umilință și uimire. Suntem o specie atât de tânără pe această planetă și abia începem să înțelegem drumul lung și șerpuitor care ne-a adus aici.