Bine, am nevoie să te gândești cu adevărat la asta.
Toți am învățat la școală că planetele se formează odată cu stelele lor, nu-i așa? Cum ar fi, totul începe ca o mare nor de materie cosmică, iar în timp ce steaua se aprinde în centru, materialul rămas se aglomerează pentru a forma planete. Pământul, Marte, Jupiter — toate născute împreună cu Soarele nostru acum peste 4,5 miliarde de ani.
Simplu. Clar. Are totul sens.
Cu excepția faptului că... dacă aceasta nu este întreaga poveste?
Cazul cosmic nerezolvat pe care nimeni nu l-a anticipat
O echipă de astronomi a revizuit recent observații ale Telescopului Spațial Hubble al NASA — mai exact, date din 1999 pe care oamenii de știință le analizaseră, dar nu le puteau interpreta pe deplin la acea vreme. Folosind baze de date chimice actualizate, au analizat din nou și au descoperit ceva cu adevărat uimitor.
Steaua pitică albă HS 0209+0832 (astronomii nu sunt cunoscuți pentru nume memorabile) a prezentat o abundență neobișnuit de ridicat de niobiu — un element relativ rar în univers și, crucial, care nu se formează în procesele normale de fuziune din interiorul stelelor.
„Când Jamie m-a întrebat despre niobiu în legătură cu această cercetare, am rămas cu gura căscată”, a spus Boris Gaensicke, un astronom de la Universitatea din Warwick, coautor al studiului. „Acest element nu fusese raportat în nicio altă pitică albă analizată până în prezent.”
Iată de ce niobiul este atât de important. Majoritatea elementelor — carbon, oxigen, chiar și fierul — se formează prin fuziune nucleară în interiorul stelelor. Dar elementele cu adevărat grele? Acolo lucrurile se schimbă. Acele elemente se pot forma doar în condițiile cu adevărat extreme și scurte care apar atunci când o stea moare, în acele „suflări de moarte” dramatice, pe măsură ce își elimină straturile exterioare în spațiu.
Deci, găsirea unei cantități mari de niobiu în jurul unei stele moarte nu este doar interesantă — este o semnătură, o indiciu care pointează direct către material care a provenit dintr-o moarte stelară, nu dintr-o naștere stelară.
Deci, ce înseamnă acest lucru?
Lasă-mă să îți explic.
O pitică albă este ceea ce rămâne după ce o stea de masă mică (cum va deveni în cele din urmă Soarele nostru) își termină arderea combustibilului nuclear. Aceasta își elimină straturile exterioare, lăsând în urmă un nucleu super-dens și fierbinte. Nu mai există fuziune. Nu mai strălucește puternic ca o stea normală. Doar o cărbune care se stinge, răcindu-se încet pe parcursul a miliarde de ani.
În acest caz, cercetătorii cred că după ce HS 0209+0832 a murit și a eliminat tot acel material îmbogățit chimic în spațiu, s-a întâmplat ceva remarcabil. Unele dintre acele resturi — bogate în niobiu și alte elemente create în timpul morții stelei — au început să se aglomereze în timp.
Și din acele cenuși stelare... o nouă planetă s-ar fi putut naște.
Este absolut nebunesc când te gândești la asta. Aceasta ar fi o planetă de a doua generație, formată din resturile unei stele care trăise deja și murise. Nu născută odată cu steaua sa, ci născută după ea, din resturile lăsate în urmă de un pir de funereal cosmic.
O planetă care nu ar trebui să existe
Echipa nu a găsit doar semnături chimice, însă. Telescopul TESS al NASA (Transiting Exoplanet Survey Satellite) a observat acest sistem timp de patru luni și a detectat altceva: schimbări repetitive de luminozitate. Aceste fluctuații sugerează că ceva orbitează pitica albă — o planetă, la aproximativ 3,7 milioane de mile distanță (mult mai aproape decât Mercur este de Soarele nostru).
Lumea candidată? Probabil un gigant gazos de dimensiuni aproximative cu Jupiterul.
Dar iată problema — și asta este atât de interesant, cât și puțin trist pentru planeta noastră ipotetică — probabil trece printr-o perioadă dificilă. Pitica albă este încă extrem de fierbinte, iar acea energie intensă îi desprinde activ materialul din atmosfera exterioară a planetei. Gândește-te ca la o cometă care își pierde coada, cu excepția faptului că „coada” este gazul planetar care scapă.
Unele dintre acele materiale care scapă ar putea chiar să formeze un disc în jurul piticii albe, căzând în cele din urmă pe suprafața ei. Aceasta ar putea explica de ce Hubble detectează tot acel niobiu — acesta plouă, propriu-zis, peste steaua moartă.
De ce contează atât de mult
Cercetătorul principal Jamie Williams, doctorand la Universitatea din Warwick, a explicat frumos:
„În loc ca etapa de pitică albă să fie un fel de epilog al poveștii unei stele și a planetelor sale, această cercetare indică faptul că sistemele cu care suntem familiarizați sunt doar primul capitol al unei povești potențial mult mai lungi, cu apariția unor noi personaje.”
Îmi place această perspectivă. Am considerat întotdeauna piticele albe ca fiind ultimul capitol — sfârșitul liniștit și răcit al unei povești de viață stelare. Dar poate că nu este așa. Poate că stelele pot avea două seturi de planete: prima generație care s-a format odată cu ele și, potențial, o a doua generație care răsare din cenușă după ce ele au dispărut.
Aceasta este o perspectivă cu adevărat captivantă și deschide atât de multe întrebări. Cum se formează, de fapt, planetele de a doua generație? Sunt comune sau aceasta este un accident cosmic rar? Cum sunt aceste lumi născute din moarte?
Williams pare prudent optimist că, dacă această planetă există, s-ar putea să rămână acolo pentru un timp:
„Dacă planeta de a doua generație este acolo, cred că este probabil să supraviețuiască. În cele din urmă, pitica albă se va răci și apoi va menține o temperatură constantă, cu planeta în zona sa locuibilă stabilă timp de milioane de ani.”
Milioane de ani — ceea ce, în termeni cosmici, este doar o clipă. Dar totuși, faptul că o lume născută din moarea stelară ar putea sta într-o zonă locuibilă în jurul stelei sale care se răcește? Aceasta este genul de premisă de science-fiction care s-ar putea transforma în fapt științific.
Concluzia
Uite, știu că aceste lucruri pot părea abstracte. Semnături de niobiu? Pitice albe? Date arhivale de la telescop? Este ușor să pierzi concentrarea.
Dar fă un pas înapoi pentru o secundă și gândește-te la ce înseamnă acest lucru, de fapt.
Am putea fi tocmai descoperitorii primei dovezi ale unei planete care s-a format după ce steaua sa a murit. O lume care nu ar trebui să existe, conform tot ceea ce credeam că știm. Un gigant gazos, orbitând un soare mort, fiind probabil evaporat încet de radiații — și totuși, fiind potențial suficient de stabil pentru a dura milioane de ani.
Universul continuă să găsească modalități de a ne surprinde. Chiar când credem că am înțeles regulile, apare ceva și le rescrie.
Și, sincer? Aceasta este meași mea preferată despre astronomie.
Sursă: ScienceDaily