Bine, stai jos. Oamenii de știință tocmai au făcut cookies din plastic.
Da, ai citit bine. Cookies. Din plastic. Comestibili. Bogate în proteine.
Și nu e vreun experiment dubios făcut într-o pivniță. Cercetarea e suficient de serioasă încât NASA o urmărește cu atenție. Motivul? Ar putea ajuta la hrănirea astronauților în misiuni spre Marte.
Cum explici chestia asta fără să-ți explodeze creierul?
Dr. Lahiru Jayakody de la Southern Illinois University Carbondale are o analogie care mi-a rămas în cap:
Gândește-te la un pahar de lapte. Vaca a mâncat iarbă, dar tu nu mănânci iarbă, nu? Corpul vacii a transformat iarba în lapte.
Cam asta se întâmplă și aici. Plasticul nu ajunge efectiv în cookies. Trece prin atâtea transformări biochimice încât, până la final, mănânci doar lucrurile bune – proteine, grăsimi, vitamine. Plasticul e doar materia primă care pornește totul.
Ok, dar cum funcționează practic?
Înainte de toate, trebuie să folosești tipul potrivit de plastic. Echipă alege PET – acela din care sunt făcute sticlele de apă și ambalajele alimentare. L-au selectat deliberat pentru că e mai sigur decât alte tipuri de plastic care ar putea conține toxine sau chimicale periculoase.
Apoi urmează faza de deconstrucție. Plasticul e expus la temperaturi extrem de ridicate (vreo 250°C) și presiune colosală – mai mare decât pe fundul oceanului. Asta îl descompune în compuși organici bogați în carbon.
După asta, niște drojdii genetic modificate intră în acțiune. Cercetătorii le dau să "mănânce" plasticul descompus, alături de resturi agricole precum tulpini de porumb. Drojdiile metabolizează totul și reconstruiesc materia în molecule mai simple: lipide, acizi, proteine, vitamine.
Rezultatul? "Nu e suficient de atrăgător ca să-l mănânci direct," spun cercetătorii. Așa că au fost creativi.
Au adăugat îndulcitori, fibre, amidon, extract de vanilie și betacaroten pentru culoare. Apoi au printat totul 3D sub formă de un mic cookies rotund, cu litera grecească μ (miu) în centru – simbolizând "microbite."
Drăguț, nu? Un cookies minuscul făcut din gunoi.
De ce ar trebui să te intereseze?
Misiunile spațiale nu pot căra toată mâncarea necesară. Fiecare kilogram costă o avere la lansare. Așa că în loc să ducă hrană pentru o călătorie de câțiva ani spre Marte, astronauții ar putea duce fabrica care produce mâncare. Plasticul rezultat din misiune însuși ar putea deveni materie primă.
Dar cel mai interesant nu e aplicația spațială. Această tehnologie ar putea ajuta oamenii și pe Pământ. Zone afectate de dezastre naturale unde lanțurile de aprovizionare sunt distruse. Stații de cercetare în Antarctica. Submarine în misiuni lungi. Peste tot unde e greu să aduci mâncare proaspătă, asta ar putea salva vieți.
Producem aproximativ 400 de milioane de tone de deșeuri din plastic anual. Ce-ar fi dacă măcar o parte din ele s-ar putea transforma în nutriție?
Opinia mea sinceră
Am trecut prin vreo cinci emoții citind despre asta:
- Neîncredere (cookies din plastic?)
- Curiozitate (cum naiba funcționează?)
- Un pic de dezgust (plastic, serios?)
- Speranță (chiar ar putea ajuta oamenii)
- Entuziasm (viitorul e ciudat și minunat)
Realitatea e că mai avem drum lung până când aceste cookies ar putea apărea în meniul cuiva. Echipa cere aprobarea FDA pentru teste de gust pe oameni. E nevoie de mult mai multe teste de siguranță. Și transformarea asta de la experiment de laborator la producție reală pentru misiuni spațiale e un salt uriaș.
Dar totuși. Totuși.
Vorbim despre o reconsiderare fundamentală a deșeurilor ca resursă. Despre închiderea buclelor în sistemele noastre alimentare. Despre push-ul tăcut și determinat al omenirii de a deveni o specie multi-planetară – un cookies ciudat la un moment dat.
Nu știu cum ești tu, dar eu chiar țin cu cookies-urile din plastic.
Sursă: Popular Mechanics