Când strămoșii noștri au mers pe Pământ ca niște mașini de extincție

Iată ceva care o să-ți schimbe complet perspectiva asupra strămoșilor noștri: primii oameni care au pus piciorul în Americi au fost, în esență, niște mașini de extincție pe wheels — cel puțin când vine vorba de cele mai mari animale de pe continent.

Un studiu fascinant publicat anul trecut în Science Advances (da, am ajuns mai târziu la petrecere, dar rămâneți cu mine) a analizat dovezi arheologice de la 50 de situri diferite, de la Alaska până în Patagonia. Ce au descoperit cercetătorii a fost remarcabil — și, sincer, puțin trist.

Obsesia pentru Megaerbivore

Scapă de ideea că primii americani erau niște supraviețuitori disperați care mâncau orice găseau. Conform acestei cercetări, acești oameni aveau o singură obsesie: megaherbivorele.

Ne referim la mamuți. La lenevi uriași de sol. La creaturi elephant-like numite gomfotheri. Animale de câteva tone. Animale care, în lumea de azi, ar face pe oricine să rămână cu gura căscată.

Cercetătorii — o echipă internațională condusă de oameni de știință de la University of Alaska Fairbanks și McMaster University — au calculat câtă hrană furnizau diferite specii de animale în aceste tabere antice. Numerele sunt uluitoare.

Între 83 și 88 la sută din toată carnea comestibilă provenea de la doar câteva specii uriașe.

Lasă asta să se așeze. Opt până la nouă din zece înghițituri de carne ale acestor oameni veneau din creaturi precum mamuții și lenevii de sol. Tot restul — iepurii, cerbii, vânatul mai mic — abia conta.

Serios, Toți Vânau Același Lucru?

Iată ce m-a impresionat cu adevărat: grupuri complet separate de oameni, aflate la mii de kilometri distanță, au dezvoltat strategii de vânătoare aproape identice.

Aveai Beringianii de Est sus, în Alaska și Yukon. Oamenii Clovis în ceea ce e acum Midwest-ul și Sudvestul american. Și oamenii cu puncte de proiectil Fishtrait undeva în America de Sud. Aceste grupuri nu s-au întâlnit niciodată. Erau separate de distanțe vaste și mii de ani.

Dar când cercetătorii au privit unealta lor, erau remarcabil de asemănătoare.

Vârfuri de suliță masive, proiectate să doboare animale gigantice. Cuțite de transare construite pentru a tăia prin piei groase și articulații enorme. Dar unelte specializate pentru pește? Pentru procesarea semințelor sau plantelor? Nici urmă.

E ca și cum toți ar fi citit din aceeași carte. Iar cartea spunea cam așa: "Găsește cel mai mare lucru pe care îl poți și descurcă-te cum îl ucizi."

Strategia de Migrație Genială (și Puțin Sinistră)

Acum, aici devine cu adevărat interesant — din perspectiva "uite ce creaturi ingenioase sunt oamenii" — dar și unde începe să devină cam sumbru.

Gândește-te ce ar însemna normal să te muți într-un ecosistem complet nou. Ar trebui să înveți ce animale mici merită prins, ce plante nu te otrăvesc, ce pești sunt siguri de mâncat. Acele cunoștințe se acumulează de obicei în generații întregi.

Dar iată hack-ul genial: dacă urmărești mamuții, nu trebuie să înveți nimic din asta.

După cum a explicat cercetătorul Mat Wooller de la University of Alaska Fairbanks, mamuții puteau acoperi distanțe enorme și ocupa teritorii vaste. Așa că, în loc să se adapteze fiecărui peisaj nou întâlnit, acești vânători timpurii pur și simplu s-au dat lift cu cunoștințele de teren deja existente ale mamuților. Au urmat turmele. Turmele știau unde e iarbă bună, unde sunt sursele de apă, ce rute sunt cele mai sigure.

Într-un fel, primii oameni nu au cucerit Americile învățând să trăiască în ele — au urmat pur și simplu cea mai mare și sigură sursă de hrană până când i-a condus peste tot.

Destul de isteț, nu? Destul de devastator pentru mamuți.

Unda de Adio

Studiul conturează un fel de cronologie sinistră. Oamenii sosesc undeva, și în câteva secole, megafauna începe să dispară.

Mamiferele mari au dispărut din Alaska acum aproximativ 13.300 de ani, la scurt timp după sosirea oamenilor. Zona de mijloc a continentului a urmat cam 500 de ani mai târziu. Și uriașii din America de Sud erau gata cam 11.600 de ani în urmă.

Fiecare val de extincție a venit la scurt timp după ce primii oameni au ajuns în regiunea respectivă. Modelul e de nedescompus. Și, sincer, e greu să-l citești fără să simți ceva asemănător doliu.

De Ce Nu S-Au Putut Pur și Simplu Adapta?

Iată partea tragică: aceste animale nu aveau nicio șansă.

Pentru că megafauna a evoluat într-o lume fără vânători umani, nu aveau nicio teamă instinctuală de oameni. Nicio reticență învățată. Niciun comportament de fugă. Un mamut nu văzuse niciodată o creatură cu două picioare cu o suliță, așa că atunci când se apropia un om, nu știa să fugă.

Și pe deasupra, aceste animale se reproduceau dureros de încet. Mamuții aveau pui la intervale de ani, nu luni. Așa că atunci când presiunea vânătorii a crescut, populațiile lor nu s-au putut reface cum ar fi făcut-o animalele mai mici, care se înmulțeau mai repede.

Exact trăsăturile care le făcuseră să prospere milioane de ani — dimensiunea lor uriașă, reproducerea lentă, lipsa prădătorilor — au devenit lucrurile care le-au pecetluit soarta.

Ce Înseamnă Asta Pentru Noi

Nu știu voi, dar citind asta am avut un fel de disonanță cognitivă. Pe de-o parte, sunt sincer impresionat de eficiența și adaptabilitatea strămoșilor noștri. Au găsit un sistem care le-a permis să colonizeze două continente întregi în ceea ce, din perspectivă geologică, a fost o clipită. E remarcabil.

Dar pe de altă parte, e ceva profund reconfortant în asta. Ne place să credem despre noi că am învățat, am evoluat și am devenit mai sofisticați în timp. Și poate că am făcut-o. Dar acest studiu ne amintește că oamenii au fost întotdeauna prădători de apex — și că abilitățile noastre de vânătoare, aplicate necontenit, pot transforma ecosisteme întregi în câteva sute de ani.

Mamuții sunt gone. Lenevii de sol sunt gone. Gomfotherii sunt gone. Ne-au rămas elefanții și lenevii și hipopotamii — rămășițele minuscule și moderne ale unei distribuții de uriași care odinioară umplea Pământul.

Uneori mă întreb cum ar fi fost să vezi un lenev de sol cât un camion treceând greoi prin câmpiile preistorice. Probabil ceva ce n-ai fi uitat niciodată.

În schimb, va trebui să ne mulțumim cu oase în muzee și o rară fiori de uimire când oamenii de știință reconstituie ce am pierdut.

Sursă: Popular Mechanics