Stai, Diplodocusul nu era doar american?

Trebuie să recunosc — asta m-a surprins cu adevărat când am citit despre asta. Cunoști Diplodocusul, nu? Acel dinozaur imposibil de lung, cu capul mic și coada ca un bici care se întinde la infinit? Cel care pare mereu să domine toate exponatele din muzee?

Pai, iată ce e: timp de peste 145 de ani, fiecare fosilă confirmată de Diplodocus a fost găsită într-un singur loc — America de Nord. Mai exact, în celebra Formațiune Morrison din vestul Statelor Unite. Era aproape ca și cum acești dinozauri erau exclusivi acelui continent, parte din patrimoniul preistoric al Americii, alături de T. rex și Triceratops.

Dar acum? Oamenii de știință din Spania au schimbat tot.

Descoperirea care schimbă regulile jocului

O echipă de la Fundación Dinópolis din Spania a publicat recent rezultatele unor fosile descoperite într-un sit numit La Tequería, în localitatea El Castellar. Ce au găsit? 14 vertebre de coadă extraordinar de bine conservate — unele dintre cele mai complete rămășițe de Diplodocus descoperite vreodată în Europa.

Când au început să studieze oasele, ceva fascinant s-a întâmplat: cu cât se uitau mai mult, cu atât erau mai convinși că aveau în față un Diplodocus adevărat. Nu o rudă. Nu un verișor. Un Diplodocus autentic, chiar acolo, în Spania.

Nu-i incredibil?

Ce are atât de special aceste oase?

Cercetătorii au putut identifica câteva trăsături foarte specifice care confirmau că acest dinozaur era un Diplodocus adevărat. Vertebrele aveau cavități distinctive umplute cu aer în interior, erau șanțuri adânci de-a lungul părții inferioare a oaselor cozii, iar oasele chevron (acele structuri mici în formă de V de-a lungul cozii unui dinozaur) aveau o structură unică ce nu se potrivește cu nimic altceva în afară de Diplodocus.

Dar iată ce devine cu adevărat interesant: nu s-au oprit la examinarea vizuală. Echipa a realizat analize filogenetice avansate — adică acele comparații computerizate care determină cum sunt înrudite animalele între ele — iar rezultatele au indicat constant aceeași concluzie. Acest dinozaur aparținea ferm genului Diplodocus.

Diplodocusul spaniol a trăit acum aproximativ 150 de milioane de ani, spre finalul Perioadei Jurasice, și avea cam 25 de metri lungime. Aproximativ cât un autobuz școlar, doar că infinit mai impresionant pentru că, să zicem, cântărea multe tone și mânca plante toată ziua.

O punte între continente

Acum, iată ce mă face să mă gândesc profund: cum naiba a ajuns un dinozaur presupus exclusiv nord-american în ceea ce este acum Spania?

Răspunsul ține de cum arăta lumea atunci. În Jurasicul Târziu, continentele așa cum le cunoaștem astăzi nu existau. America de Nord și Europa erau separate de o versiune timpurie a Oceanului Atlantic, dar nu era întotdeauna o barieră de netrecut. Când nivelul mării scădea în anumite perioade, poduri terestre temporare puteau să apară, permițând dinozaurilor să circule între continent.

Această descoperire este, practic, dovada fosilizată că acești dinozauri nu erau atât de limitați geografic precum credeam. Erau exploratori, traversând între mase terestre la fel cum au făcut-o nenumărate alte specii de-a lungul istoriei Pământului.

Cercetătorii au spus-o foarte frumos: asta ne oferă „dovezi paleontologice solide pentru episoade de dispersie și schimb de faune" între America de Nord și Europa în Jurasic. Acestea nu erau populații izolate trăind în lumi separate — erau conectate, iar dinozaurii știau asta.

Gheții preistorici ai Spaniei

Ceea ce este deosebit de charmant la această descoperire este că Diplodocusul spaniol nu este nici pe departe singurul dinozaur gigantic din această regiune. Cercetătorii menționează că Teruel, unde au fost găsite fosilele, este deja celebru pentru alți sauropode uriași precum Turiasaurus și Losillasaurus. Aceștia nu erau rude ale Diplodocusului — erau animale destul de diferite — dar împărțeau același peisaj antic.

Așadar, în loc să fie o ciudățenie solitară, Diplodocusul spaniol făcea parte dintr-o comunitate diversă de erbivore colosale care hoinăreau prin ceea ce este acum Spania. Asta chiar are sens, nu? Ecosistemele sunt rareori dominate de un singur tip de animal. Probabil că mulți dinozauri diferiți împărțeau aceste medii jurasice, fiecare ocupându-și propria nișă ecologică.

De ce contează asta

S-ar putea să te întrebi de ce ar conta o descoperire de dinozauri de pe altă parte a lumii pentru tine. Iată părerea mea: astfel de descoperiri ne amintesc cât de mult mai avem de învățat despre istoria planetei noastre.

Mai bine de un secol, am crezut că știm totul despre unde trăia Diplodocusul. Le-am pus scheletele în muzee, le-am scris în manuale și le-am învățat pe copii că erau giganții preistorici proprii ai Americii de Nord. Și toate acestea se bazau pe informații incomplete. Pur și simplu nu găsisem fosilele potrivite până acum.

Acesta este procesul științific funcționând exact cum ar trebui. Facem descoperiri, formăm teorii, și apoi continuăm să săpăm — uneori chiar literal — până găsim dovezi care extind sau contesta ce credeam că știm. Nu-i frumos? Această umilință de a spune: „Ne-am înșelat, și acum știm mai multe."

Vezi-o cu ochii tăi

Iată ceva cu adevărat cool: fosilele din această descoperire sunt acum expuse la Museo Aragonés de Paleontología din Dinópolis, Teruel. Așadar, dacă te vei afla vreodată în estul Spaniei, poți merge să vezi aceste oase incredibile personal și să spui „salut" primului Diplodocus descoperit vreodată în afara Americii de Nord.

Cred că asta este special. Dinozaurii au un mod aparte de a trezi copilul din noi, acel sentiment de uimire în fața creaturilor care au pășit pe Pământ cu milioane de ani înaintea noastră. Și să descoperim că și cei mai familiar dinozauri ai noștri mai au secrete de împărtășit? Ei bine, asta este cea mai bună reamintire pe care o pot gândi că lumea e plină de mistere așteptând să fie descoperite.

Poate că există mai multe dovezi ale Diplodocusului așteptând să fie găsite în alte părți ale Europei. Poate că alte continente au poveștile lor de spus. Asta e frumusețea paleontologiei — fiecare sit de săpătură este un potențial schimbător de joc.

Sursa: Science Daily