Când înghețul se topește, natura are un as în mânecă

Trebuie să recunosc — asta m-a surprins.

Ani la rând am auzit povestea cu bomba de carbon ascunsă sub pământul înghețat al Arcticii. Pergelisolul — stratul ăla permanent înghețat care acoperă regiuni imense din nord — a fost prezentat ca un monstru adormit care se trezește odată cu încălzirea. Și sincer, știința e înfricoșătoare. Trilioane de tone de materie organică veche de mii de ani se dezgheață, iar când se întâmplă asta, microbi se trezesc flămânzi și încep să consume, eliberând tot carbonul stocat sub formă de gaze cu efect de seră.

Dar acum vine partea interesantă.

O echipă de cercetători din Suedia și China tocmai a publicat un studiu în Nature care dezvăluie o răsturnare fascinantă de situație. E genul de descoperire care face știința atât de captivantă — pentru că natura nu e niciodată atât de simplă pe cât credem.

Apropiatului care lucrează sub pământ

Iată ce se întâmplă, de fapt. Când pergelisolul se dezgheață, nu doar eliberează carbon în aer. Se întâmplă altceva în același timp. Tot acel sol înghețat acționează ca un capac peste peisaj. Sub el, se află minerale — o mulțime — care au stat izolate de apă și aer secole la rând.

Odată ce gheața se topeste și apa începe să circule prin suprafețele de rocă recent expuse, se întâmplă ceva interesant (din punct de vedere climatic, cel puțin): alterarea chimică intră în viteză maximă.

Gândește-te la experimentele acelea de la ora de științe cu oțet și bicarbonat. Alterarea chimică e cam similară — mineralele din rocă reacționează cu apa și dioxidul de carbon, iar aceste reacții consumă CO2 din atmosferă. Carbonul ajunge dizolvat în forme care, în final, ajung în ocean.

Destul de ingenios, nu?

O călătorie pe acoperișul lumii

Cercetătorii nu s-au limitat la teorii în laborator. Au mers pe Platoul Qinghai-Tibet — numit „Al Treilea Pol" pentru că e cea mai mare regiune înghețată de la altitudine mare din afara polilor propriu-și — și au studiat 50 de râuri care traversează diferite condiții de pergelisol.

Au măsurat tot: emisiile de CO2 ale râurilor, carbonul dizolvat, izotopii (niște amprente subtile care-ți arată de unde vine carbonul) și au rulat modele geochimice complexe pentru a reconstitui imaginea completă.

Ceea ce au descoperit a fost remarcabil.

În zonele unde pergelisolul devenise neuniform sau discontinuu, absorbția de carbon prin alterare era atât de puternică încât depășea efectiv carbonul eliberat de râuri. În unele bazine hidrografice, alterarea rocilor compensa MAI MULT de 100% din emisiile râurilor — ceea ce înseamnă că sistemul era, de fapt, un absorbant net de carbon, nu o sursă.

În întreaga regiune studiată, alterarea compensa în medie aproximativ 35% din emisiile de CO2 ale râurilor. Nu rău deloc pentru un proces geologic despre care nimeni prea nu vorbea.

De ce contează asta (și de ce nu trebuie să ne entuziasmăm prea tare)

Acum, înainte să răsuflăm ușurați și să ne gândim „Problema rezolvată, natura se ocupă de tot!" — să stăm un pic pe loc.

Astia nu e un card gratuit. Cercetătorii subliniază că ciclul carbonului în mediile care se dezgheață e extrem de complex. Unele reacții de alterare pot, de fapt, să elibereze CO2, în funcție de mineralele implicate. Și iată chestia: chiar dacă procesele geologice compensează o parte din emisii, emisiile biologice din descompunerea carbonului antic continuă să se întâmple la o scară fără precedent.

Dar ce face acest studiu e să întoarcă complet narațiunea despre pergelisolul care se dezgheață.

Ani de zile, narațiunea a fost: „Se dezgheață pergelisolul = dezastru climatic = mai multe emisii = încălzire = mai mult dezgheț." Un drum cu sens unic spre catastrofă. Dar studiul ăsta arată că realitatea e mult mai nuanțată. Nu e doar o sursă de emisii — e un sistem dinamic în care ciclurile biologice și geologice ale carbonului sunt întrepătrunse în moduri pe care abia acum începem să le înțelegem.

Profesorul Jan Karlsson de la Universitatea Umeå a sintetizat perfect: „Pentru a înțelege dacă dezghețul pergelisolului amplifică sau atenuează încălzirea climatică, trebuie să luăm în considerare atât carbonul eliberat din solurile antice, cât și carbonul consumat prin alterarea rocilor."

Asta înseamnă că modelele noastre climatice — cele de care depind factorii de decizie pentru a planifica viitorul nostru — ar putea să ignore o piesă crucială a puzzle-ului. Dacă nu luăm în calcul acest absorbant geologic de carbon, am putea supraestima încălzirea cauzată de dezghețul pergelisolului.

Imaginea de ansamblu

Iată ce mă fascinează cel mai la toată povestea asta: ne amintește că sistemele Pământului sunt reziliente în moduri pe care adesea le subestimăm. Milenii la rând, aceste procese au funcționat în echilibru. Solul înghețat ținea mineralele blocate, limitând alterarea. Acum, echilibrul se schimbă, și chiar dacă partea biologică (descompunerea) se accelerează evident, partea geologică răspunde și ea.

Ne dă asta mai mult timp? Poate. E un motiv să reducem eforturile de reducere a emisiilor? Categoric nu. Dar înțelegerea mai bună a acestor bucle de retroacțiune ar putea face proiecțiile noastre climatice mai precise și strategiile de adaptare mai eficiente.

Concluzia? Natura e complicată. Incredibil de complicată. Și cu cât învățăm mai mult, cu atât realizăm că povestile „simple" pe care le spunem despre catastrofa ambientală (sau mântuirea) sunt, de obicei, incomplete.

Asta nu e un motiv de disperare — e un motiv să continuăm să ascultăm, să studiem și să rămânem modești despre ceea ce credem că știm.

Sursă: ScienceDaily