Când „Încă un Zbor" S-a Transformat în Coșmar

Imaginează-ți scenariul: Noapte de august, 2001. Stai în scaunul 34A pe un zbor Toronto-Lisabona, undeva deasupra Atlanticului întunecat. Ai terminat filmul, abia mai ești treaz, și brusc—se stinge lumina. Motoarele? Tăcere totală. Avionul nu mai zboară; cade.

Asta a fost realitatea pentru 306 oameni din Airbus-ul Air Transat.

Secundele În Care Totul S-a Schimbat

Primul semn că ceva nu e în regulă a venit de unde nu te aștepți—o însoțitoare de zbor care lumina cu lanterna spre aripă. Privit în urmă, e aproape sinistru. Ca și cum ar fi căutat fantome în întuneric.

Apoi: întuneric total.

Airbus-ul A330 tocmai devenise un planor foarte scump, și toată lumea din el înțelesese asta.

Margaret McKinnon, psiholog aflată printre pasageri, a povestit apoi că nu și-a dat seama imediat că se întâmplă ceva groaznic. Dar odată cu stingerea luminilor și căderea avionului? A știut că probabil nu vor supraviețui.

Îți poți imagina? Ești la peste 9.000 de metri altitudine, și singura ta speranță e fizica.

Vinovatul: O Fisură Mică

Ceea ce mă fascinează la această poveste e că dezastrul nu a fost o defecțiune mecanică masivă sau o eroare de pilotaj clasică. Nu, a fost o crăpătură de opt centimetri într-o conductă de combustibil. Opt centimetri! Abia cât degetul mare.

Avionul decursese cu aproape 47 de tone de combustibil—mai mult decât suficient pentru cursă. Când motorul drept a început să arate valori ciudate (presiune mare a uleiului, temperatură scăzută), piloții au făcut ce fac aviatori experimentați: au diagnosticat problema bazându-se pe intuiție.

Au presupus că e o dezechilibrare a combustibilului. Lucruri obișnuite. Așa că au început să transfere combustibil din rezervoarele stângi către motorul drept.

Singura problemă? Motorul drept pierdea combustibil. Cam 13 tone pe oră. Nu rezolvau nimic—ardeau gaz în foc, metaforic vorbind.

Căderea spre Speranță

Cam 45 de minute după primul semnal de alarmă, au realizat că situația e mult mai gravă decât credeau. Căpitanul Robert Piché, un tip cu peste 16.800 de ore de zbor în palmares, a contactat controlul traficului aerian. „Declarăm urgență și ne îndreptăm spre Lajes," le-a transmis practic. „Țineți-ne pumni."

Baza Aeriană Lajes din Azore era ținta—cam 370 de kilometri depărtare. Posibil, și-au zis.

Apoi motorul drept a murit.

Douăsprezece minute mai târziu? Cel stâng l-a urmat.

Deci acum ești Căpitan Piché sau Primul Ofițer Dirk DeJager. Ambele motoare sunt oprite. Mai ai 120 de kilometri de parcurs. Singurul lucru care te desparte de pământ e capacitatea avionului de a plană.

Cum e să ai o asemenea presiune?

Aterizarea Care Nu Ar Fi Trebuit să Funcționeze

Avionul avea un sistem de urgență de rezervă—ceva numit turbină de aer comprimat (RAT) care furniza destulă energie pentru strictul necesar. Comenzi de zbor? Da. Instrumente? Da. Flapsuri? Spoilere? Toate lucrurile acelea care te ajută să aterizezi? Nu. Alea dispăruseră.

Piloții au trebuit să se bazeze exclusiv pe controlorii militari de trafic aerian care îi ghideau în jos prin radar.

Nouăsprezece minute după ce al doilea motor a cedat, au atins solul pe Baza Lajes. Trenul de aterizare s-a tocit până la os. Anvelopele au luat foc din fricțiune.

Și totuși? Doar câteva răni minore. Toți au supraviețuit.

Căpitanul Piché a primit Premiul pentru Excelență în Pilotaj de la Asociația Piloților de Linie Aeriană pentru asta. Sincer? Pare puțin.

twist-ul care Te Pune pe Gânduri

Acum intervine partea complicată—și, onest, mai interesantă.

Investigația portugheză a accidentelor aviatice a stabilit că tot acest incident ar fi putut fi prevenit. Dacă piloții ar fi urmat procedura la literă în loc să diagnosticheze din memorie, ar fi putut identifica scurgerea de combustibil pentru ceea ce era. Avionul avea sisteme concepute exact pentru acest scenariu, dar s-au bazat pe instinct în loc de checklist.

E o ironie ciudată, nu? Acești piloți erau atât de experimentați, atât de buni la treaba lor, încât au avut încredere în intuiție în loc de procedură. Și intuiția lor s-a înșelat.

Asta reduce din meritul aterizării lor? În opinia mea, nu. Când ți se opresc ambele motoare și ai 306 de vieți în mâini, nu ai ocazia să dai replay. Iei cele mai bune decizii posibile în momentul respectiv, iar cele ale lui Piché au fost cu adevărat extraordinare.

Dar e un reminder că și experții pot cădea în capcane—și că checklist-urile există cu un motiv.

Ce Rămâne cu Tine

Mă gândesc mereu la acei pasageri. La Margaret McKinnon stând acolo, crezând cu adevărat că va muri, și apoi... nu a murit. Avionul a atins solul, anvelopele au luat foc, și cumva ea a plecat pe propriile picioare.

Au fost 293 de pasageri și 13 membri ai echipajului pe acel zbor. Fiecare dintre ei își datorează viața unor minți calme, unor mâini stabile și unui Airbus care știe să planeze mai bine decât ar trebui.

Data viitoare când ești într-un avion și se aprinde semnul de centură, poate căută un moment să te gândești la Zborul 236. Și la Căpitanul Piché, care a transformat o potențială tragedie într-o poveste pe care o vom spune și peste cincizeci de ani.

Sursă: Popular Mechanics