Când „mai mulți prieteni" devine „mai multe probleme"

Îți pun o întrebare care te-ar putea surprinde: dacă urmează să fii blocat într-un habitat minuscul, la milioane de kilometri de Pământ, cu o mână de oameni, pentru doi sau trei ani, ar trebui să petreci fiecare clipă alături de ei, doar ca să nu te simți singur?

Conform unui studiu recent fascinant, răspunsul este, probabil, nu. Și sincer? Mi s-a părut atât de contraintuitiv încât am recitit cercetarea de două ori.

Experimentul din Antarctica

Cercetători de la Universitatea din Zurich și Universitatea din Bern au decis să studieze ce se întâmplă cu dinamica socială umană în izolare extremă. Au monitorizat 12 membri de echipaj la Stația Concordia din Antarctica – unul dintre cele mai izolate și aspre locuri de pe planeta noastră. Iarna, temperaturile scad până la un blând minus 80 de grade Celsius. Echipajul a fost practic închis cu toții timp de 10 luni.

Și acum vine partea interesantă. Cercetătorii nu s-au bazat doar pe chestionare. Au echipat membrii echipajului cu senzori portabili care detectau când și cât timp oamenii erau fizic aproape unii de ceilalți. Gândește-te la un tracker de fitness, dar în loc să numere pașii, numără întâlnirile stânjenitoare cu colegul cu care nu prea rezonezi.

Descoperirea contraintuitivă

Iată ce au arătat datele: oamenii care petreceau MAI MULT timp în preajma celorlalți nu neapărat se simțeau mai fericiți sau mai susținuți. De fapt, uneori se întâmpla opusul – mai mult contact însemna mai multe conflicte, neîncredere mai mare și o performanță percepută mai scăzută.

Lasă informația să te pătrundă.

Când ești într-un grup mic, în condiții extreme, apropierea constantă nu înseamnă automat suport social. Poate deveni, de fapt, o altă sursă de presiune. Nu știu cum ești tu, dar pe mine mă fascinează și, în același timp, mă întristează puțin. Presupunem că a învinge singurătatea înseamnă să umplem viața cu mai mult contact uman. Dar uneori, mai ales în spații închise, ce ne trebuie de fapt e o ușă pe care s-o închidem și câteva minute de singurătate adevărată.

Cercetătorul principal Jan Schmutz a spus-o direct: „În echipe mici, în condiții extreme, mai mult contact nu echivalează automat cu suport social, ci poate chiar amplifica tensiunile."

Problema subgrupurilor

Senzorii au mai dezvăluit un tipar pe care îl consider foarte important. Pe măsură ce misiunea avansa, echipajul a început să se grupeze natural în subgrupuri mai mici. Oamenii gravitau către colegii care vorbeau aceeași limbă sau aveau aceeași naționalitate. Aceste conexiuni mai restrânse probabil îi ajutau pe indivizi să se simtă susținuți și ancorați în perioadele stresante.

Dar iată reversul: aceste diviziuni naturale puteau slăbi unitatea echipei în ansamblu, mai ales când ai un echipaj din culturi diferite.

Asta mi se pare perfect logic. Mă gândesc la viața mea – când sunt stresat sau copleșit, caut oamenii care mă înțeleg, care au același background sau stil de comunicare. E reconfortant pe termen scurt, dar poate crea pereți invizibili cu restul. Acum imaginează-ți că se întâmplă asta într-un habitat marțian, unde nu poți pur și simplu să pleci la cafea cu alt prieten de prin oraș.

De ce contează pentru Marte

De ce ar trebui să ne pese de 12 oameni care înghețază în Antarctica? Pentru că Stația Concordia este, practic, cea mai bună simulare a Pământului pentru cum ar putea arăta o viitoare misiune spre Marte. Izolarea, spațiul strâmt, imposibilitatea de a suna un prieten din afara echipajului – totul este surprinzător de similar.

Astronauții de pe misiuni extinse se vor confrunta cu acesteași provocări, dar cu mize literalmente astronomice. Un conflict care a clocotit timp de luni în Antarctica ar putea exploda când pilotezi o navă spațială unde viața fiecăruia depinde de toți ceilalți.

Cercetătorii sugerează că înțelegerea acestei dinamici sociale de timpuriu – și oferirea de suport adaptat – ar putea fi crucială pentru succesul misiunii. Poate înseamnă proiectarea habitatelor cu mai multe spații private. Poate înseamnă antrenarea echipajelor în rezolvarea conflictelor, special pentru medii izolate. Sau poate înseamnă selectarea atentă a oamenilor care se simt confortabil și cu solitudinea, și cu spațiul strâmt.

Tehnologia care a făcut totul posibil

Încă un lucru demn de menționat: senzorii de proximitate portabili au funcționat affidabil în aceste condiții extreme. Au monitorizat tiparele sociale fără să perturb rutinele echipajului, ceea ce nu e puțin lucru când „biroul" tău e o stație de cercetare înghețată.

Asta deschide uși pentru cercetări viitoare. Oamenii de știință vor să aprofundeze ce tipuri de interacțiune socială chiar ameliorează stresul și care, dimpotrivă, îl amplifică. Astfel de cunoștințe ar putea fi aur pentru planificarea misiunilor dincolo de Lună.

Opinia mea

Îmi place acest studiu pentru că ne amintește că oamenii sunt complicați. Presupunem că singurătatea e dușmanul și conexiunea e soluția, dar realitatea e mai dezordonată decât atât. Chiar și cele mai armonioase prietenii pot avea de suferit în condițiile potrivite (sau greșite). Și uneori, suportul de care avem cea mai mare nevoie nu e încă o persoană – e libertatea de a sta singur o vreme.

Pentru mine, această cercetare subliniază și ceva frumos: chiar și în cele mai extreme circumstanțe, ne adaptăm. Formăm comunitățile noastre mici, ne găsim oamenii, ne creăm spații unde ne simțim înțeleși. Asta e natura umană în esența ei.

Dar înseamnă și că, atunci când vom trimite oameni pe Marte, nu putem focusa doar pe rachete și protecție anti-radrații. Trebuie să ne gândim la sufletul uman – la ce înseamnă să trăiești, să lucrezi și să coexist în nimicul spațiului.

E o întrebare fără răspunsuri ușoare. Dar studii ca acesta? Sunt un început excelent.