Stai, universul tot accelerează. Nu-i nicio pană.

Hei, pasionaților de cosmos, pregătiți-vă pentru un episod nou din telenovela universului.

Vă amintiți când niște cercetători au sugerat că universul ar putea frâna? Păi, se pare că a fost o mică eroare de calcul.

Un grup de astrofizicieni tocmai a publicat rezultate care confirmă ce bănuiam cu toții – universul încă accelerează, mulțumim de întrebare. Și nu, asta nu e un moment de laudă. E mai degrabă un oftat colectiv de ușurare: "Bine, bine. Acum să trecem la întrebarea adevărată."

Întrebarea adevărată: de ce se întâmplă asta?

De ce contează expansiunea cosmică?

Să explic pe îndelete. Când arunci o minge în sus, te aștepți să încetinească și să cadă, nu? Păi, cam așa se gândeau oamenii de știință că ar sta treaba cu universul – că "impulsul" Big Bang-ului o să încetinească în timp.

Numai că... n-a încetinit. Universul se extinde tot mai repede. Și mai repede. Și mai repede.

Cum măsoară cercetătorii asta? Folosesc așa-numitele supernove de tip Ia – explozii stelare cu o strălucire previzibilă. Gândește-te la ele ca la niște faruri cosmice. Studiind cât de strălucitoare par din punctul nostru de vedere, astronomii pot calcula distanțele și cum s-a întins universul de-a lungul timpului.

Unde a greșit studiul anterior?

Aici devine puțin tehnic, dar rămân prietenos.

Echipa sud-coreeană care a sugerat încetinirea cosmică a făcut câteva greșeli metodologice. Prima: au tratat vârsta unei galaxii întregi ca și cum ar fi fost vârsta stelei care a explodat. Galaxiile sunt bătrâne, dar stelele din ele se nasc în momente diferite. E ca și cum ai spune că toate clădirile dintr-un oraș au fost construite în același an pentru că orașul în sine e vechi.

Apoi, nu au ținut cont cum trebuie de masa galaxiilor-gazdă. Contează pentru că galaxiile mai masive influențează evoluția stelelor, iar cosmologia modernă face asta standard.

Echipa de elită

Această analiză nouă nu a fost făcută de niște oameni aleatori. A inclus doi laureați Nobel – profesorul Adam Riess și profesorul Brian Schmidt, care au luat Nobelul în Fizică în 2011 tocmai pentru descoperirea accelerației cosmice. Când tipi cu un asemenea palmares spun "păi, munca noastră originală s-a confirmat", merita să ascultăm.

Profesorul Riess a spus-o frumos: "Afirmațiile extraordinare necesită teste extraordinar de atente." Adică, în limbaj de om de știință: "Hai să nu dăm cu piciorul la zeci de ani de muncă pe baza unei analize problematice."

Misterul rămâne

Dar iată ce contează cu adevărat: faptul că am confirmat măsurătorile nu înseamnă că înțelegem ce se întâmplă.

Acel "force misterios" care produce accelerația? Îi spunem energie întunecată, și e unul dintre cele mai mari enigme ale fizicii moderne. Știm că există datorită efectelor pe care le observăm, dar nu avem habar ce este, de fapt.

Unii o compară cu antigravitația, care sună cool, dar nu prea ajută să explici ceva. E mai degrabă cum ar fi să spui "există ceva ce face universul să se extindă mai repede, și n-avem nicio idee de ce."

Doctorul Phil Wiseman de la Universitatea din Southampton a prins esența: "Demonstrând că măsurătorile noastre sunt corecte, putem reveni la încercarea de a înțelege ce este energia întunecată, în loc să ne întrebăm dacă există sau nu."

De ce ne pasă?

S-ar putea să te întrebi de ce ne pasă, dacă totul se întâmplă la miliarde de ani-lumină depărtare.

Iată de ce: înțelegerea naturii fundamentale a universului ne ajută să ne înțelegem locul în el. Și, apropo, energia întunecată reprezintă cam 68% din univers. Adică... mult ceva pe care nu-l înțelegem.

Și, în plus, toată povestea asta arată știința funcționând exact cum ar trebui. Cineva a propus o idee, alți oameni de știință au testat-o, au găsit probleme, și acum avem o înțelegere mai bună. Așa arată procesul științific în toată splendoarea lui, chiar și când ipoteza inițială nu se confirmă.

Profesorul Mark Sullivan tot de la Southampton a punctat bine: chestionarea ideilor stabilite și a observațiilor rămâne esențială. Așa progresăm – nu prin acceptarea orbească a tot, ci prin verificarea constantă a muncii noastre.

Deci unde rămânem?

Universul încă accelerează. Încă nu știm de ce. Încă privim cerul nopții și ne întrebăm ce ne scapă.

Dar, sincer? Această incertitudine e parte din ce face cosmologia atât de captivantă. Am confirmat măsurătorile, știm că universul face ceva ciudat, și acum ne putem concentra energia pe descoperirea exactă a ciudățeniei respective.

Universul continuă să crească. Întrebările noastre continuă să se înmulțească. Și personal, cred că asta e minunat.

Acum, dacă mă veți scuza, trebuie să mă uit la cer și să meditez la existență o vreme. Știți, ca oamenii normali.