Ziua în care o probă de apă dintr-un iaz i-a făcut pe oameni de știință să rescrie manualele

Ok, voi fi sincer cu voi — când am citit prima dată despre această descoperire, a trebuit să o citesc de trei ori, pentru că creierul meu insista că nu poate fi adevărat.

Imaginați-vă scena: o echipă de cercetători de la Institutul Earlham și de la Universitatea Oxford încearcă pur și simplu să testeze o nouă tehnică de secvențiere a ADN-ului. Nu caută nimic revoluționar. Nu sunt în căutarea unor descoperiri care să schimbe istoria. Ei doar... testează un instrument.

Așa că iau o probă de apă dintr-un iaz de la Oxford University Parks — pentru că de ce nu? — și încep să o analizeze. Și apoi, unul dintre cercetători observă ceva ciudat în instrucțiunile genetice ale unui protist minuscul extras din acea probă.

Creatura folosea codul genetic greșit.

Însă, iată surpriza: se pare că regulile pe care le-am considerat universale s-ar putea să nu fie deloc reguli.

Deci, ce se întâmplă mai exact?

Lăsați-mă să vă explic asta într-un mod care să nu vă obosească mintea.

Probabil vă amintiți din biologia de la liceu că ADN-ul este ca un manual de instrucțiuni pentru construirea ființelor vii. Aceste instrucțiuni sunt traduse în proteine, care fac, practic, totul în corpul tău — de la menținerea culorii părului până la ajutorul oferit digestiei prânzului tău.

Iată unde devine tehnic (dar rămâneți cu mine, promit că merită):

Când celulele citesc ADN-ul, îl citesc în grupuri de câte trei litere, de fiecare dată. Oamenii de știință numesc aceste grupuri „codoni”. Gândiți-vă la asta ca la citirea unei propoziții, dar ochii tăi pot focaliza doar pe trei cuvinte odată.

Majoritatea acestor codoni îi spun celulei ce aminoacid să ia pentru a construi o proteină. Dar unii dintre ei — aceștia se numesc „codoni de stop” — îi spun celulei: „ok, ai terminat, pune uneltele jos”.

De când studiază oamenii de știință genetica, au presupus că acești codoni de stop sunt destul de universali. Ei apar în aproape orice ființă vie în același mod, făcând aceeași treabă.

Până acum.

Întâlniți-l pe micuțul care n-a primit mesajul

Protistul în cauză (care nici măcar nu are încă un nume propriu — doar eticheta științifică anume Oligohymenophorea sp. PL0344) face parte dintr-un grup numit ciliati. Aceștia sunt creaturi microscopice care înoată folosind mici structuri asemănătoare unor peri, numite cilii, cam ca și cum ar avea mii de mici vâsle care lucrează împreună.

Și acest ciliat în particular? Face ceva imposibil.

Semnalele de stop din codul său genetic au fost complet reatribuite. În loc să spună celulei să înceteze producerea proteinelor, ele codifică acum aminoacizi complet diferiți. Este ca și cum punctul de la finalul unei propoziți ar însemna brusc „și mai adaugă cuvântul 'banană' aici”.

Dr. Jamie McGowan, cercetătorul postdoctoral care a făcut descoperirea, a explicat frumos: „Este pură noroc că am ales acest protist pentru a testa fluxul nostru de secvențiere, și acest lucru doar arată ce există prin lume, evidențiind cât de puțin știm despre genetica protistelor”.

De ce ar trebui să vă intereseze?

Știu ce vă gândiți: „Cool, un lucru minuscul dintr-un iaz face genetica diferit. De ce ar trebui să mă intereseze?”

Întrebare legitimă. Iată de ce contează:

În primul rând, această descoperire sugerează că codul genetic pe care l-am învățat la școală — cel pe care îl considerăm practic universal pentru toată viața — este mult mai flexibil decât ne-am imaginat vreodată. Dacă un singur organism minuscul poate ignora regulile și totuși să supraviețuiască, poate „regulile” geneticii sunt mai degrabă... niște recomandări?

În al doilea rând, și aceasta este partea care mă entuziasmează cu adevărat: dacă am descoperit asta din întâmplare, doar testând un instrument, ce altceva mai este acolo așteptând să fie descoperit? Cercetătorii au găsit deja variații similare la microorganisme înrudite și abia au început.

Lumea microscopică este, practic, ultima frontieră a Pământului. Știm mai multe despre galaxii îndepărtate decât despre creaturile care trăiesc într-un iaz de pe stradă.

Concluzia

Iată lucrul care mă face cu adevărat entuziasmat de știință când mă gândesc la povești ca aceasta: nu am terminat. Suntem atât de departe de a fi terminat.

În fiecare zi, cercetătorii sunt prin lume, extrag probe din iazuri, sapă prin sol și înoată în recife de corali, și găsesc lucruri care îi fac să spună „asta nu ar trebui să funcționeze așa”.

Și de fiecare dată când se întâmplă asta, învățăm că viața este mai ciudată, mai creativă și mai adaptabilă decât am crezut vreodată.

Regulile pe care credeam că sunt scrise în piatră? S-a dovedit că unii microorganisme s-au uitat la acele reguli și au spus „mulțumesc, dar trec”.

Eu sunt de partea lor.

Sursă: ScienceDaily