Ceea ce nu ți s-a spus despre polen și albine: o poveste mai puțin simplă decât pare

Hai să fiu sincer: până acum câteva zile, eram convins că polenul e mâncarea perfectă pentru albine. Cred că mulți dintre noi gândim la fel — polen = hrană pentru polenizatori = natură făcută cu grijă.

Ei bine, cercetătorii de la Universitatea Oxford tocmai mi-au spulberat această imagine frumoasă.

Polenul nu a fost creat pentru albine — și asta contează enorm

Să începem cu un fapt care sună ciudat: polenul nu e, de fapt, mâncare pentru polenizatori. Polenul este materialul reproducător masculin al plantelor. Mai direct spus, e practic spermatozoid vegetal.

Plantele au evoluat polenul ca să fertilizeze alte plante, nu ca să hrănească albine. Când te gândești astfel, întreaga noțiune de "superaliment perfect pentru albine" se prăbușește. Plantele n-au nicio grijă de nutriția albinelor — vor doar să-și răspândească materialul genetic.

Ceea ce creează ceea ce cercetătorii numesc un "conflict de interese între plantă și polenizator". Mi se pare extraordinar că oamenii de știință au găsit cuvintele potrivite pentru această tensiune. E ca și cum ar fi prins plantele într-o ipostază egoistă, iar albinele pur și simplu trebuie să se descurce.

Problema aminoacizilor esențiali pe care nimeni nu o anticipa

Echipa de cercetare a făcut ceva fascinant: a comparat aminoacizii esențiali din țesuturile albinelor cu polenul de la 99 de specii diferite de plante cu flori din UK, aparținând la 26 de familii de plante.

Ce au descoperit? Majoritatea polenului e, de fapt, o potrivire destul de slabă pentru ce au cu adevărat nevoie albinele. Aminoacizii esențiali sunt blocurile de construcție ale proteinelor, iar albinele nu îi pot produce singure — trebuie să îi ia din hrană.

Când cercetătorii au hrănit albinele cu hrană artificială care se potrivea mai bine cu compoziția țesuturilor lor (în loc de polenul tipic), s-a întâmplat ceva interesant. Albinii au mâncat mai mult, au câștigat masă corporală și au ales efectiv alimentele cu mai multă proteină. Practic, când au primit hrană care avea sens biologic pentru ele, au vrut mai multă.

Surpriza cu histidina

Aici devine cu adevărat interesant.

Cercetătorii bănuiau că un aminoacid ar putea acționa ca un semn de oprire încorporat: histidina. Albinele au nevoie de cantități foarte mici din aceasta, așa că atunci când există prea multă histidină în raport cu alți aminoacizi, se întâmplă ceva interesant.

Când albinele întâlneau hrană cu nivel relativ ridicat de histidină, dădeau înapoi. Mâncau mai puțin în general — atât mai puțină proteină, cât și mai puțini carbohidrați. E ca și cum corpurile lor au un senzor care spune "okay, acest raport e nepotrivit, poate ar trebui să mâncăm mai puțin."

Cercetătorii cred că acest mecanism ar putea funcționa prin feedback post-digestiv. La șobolani, excesul de histidină se transformă în histamină, care activează receptorii cerebrali ce controlează apetitul. Albinele ar putea avea un mecanism similar.

Pentru mine, asta e absolut fascinant. În loc să mănânce orbește mai mult polen pentru a obține ce au nevoie, albinele au evoluat reducând efectiv consumul când ceva nu e în regulă. Este un comportament surprinzător de sofisticat pentru creaturi atât de mici.

Albinii au o bucătărie secretă (cam așa)

Dar iată ce chiar m-a dat pe spate: albinele adulte nu mănâncă polen și nu îl dau direct bebelușilor lor.

Albinele lucrătoare adună polen din multe flori diferite și îl depozitează în stup sub formă de "pâine de albine". Albinele doici mănâncă apoi acest material și îl procesează prin corpurile lor, creând secreții glandulare — inclusiv celebra lăptișor de matcă — pe care le hrănesc larvelor în dezvoltare.

Cercetătorii au descoperit că pâinea de albine are un profil de aminoacizi mai echilibrat decât majoritatea surselor individuale de polen. Și lăptișorul de matcă? Se potrivește compoziției țesuturilor albinelor și mai bine.

Asta înseamnă că albinele au evoluat practic o soluție de rezolvare a problemei de nepotrivire nutrițională. Adună polen din multe surse (diversificându-și aportul nutrițional), apoi îl procesează prin propriile corpuri pentru a crea ceva special conceput pentru descendenții lor.

Profesoara Geraldine Wright de la Oxford a explicat minunat: "Prevedem că albinele au evoluat pentru a crea secreții glandulare care sunt hrana perfectă pentru larvele lor, oferindu-le raporturile de aminoacizi esențiali care maximizează creșterea."

Asta e, practic, natura spunând "dacă nu poți avea ingrediente perfecte, măcar gătește-le cum trebuie."

Problema reală: albinele sălbatice sunt lăsate de izbeliște

Iată unde începe să mi se facă puțin griji.

Întregul sistem de procesare nutrițională? Doar albinele de miere îl au. Bondarii, albinele solitare și alte specii sălbatice hrănesc polenul direct descendenților lor, fără acel pas intermediar de procesare.

Așa că în habitatele cu diversitate florală limitată, albinele sălbatice ar putea să se zbată efectiv să obțină echilibrul potrivit de aminoacizi pentru cei mici. Sunt blocate cu ce polen e disponibil, oricât de nepotrivit ar fi.

Astfel apar implicații majore pentru conservare. Dacă vrem populații sănătoase de albine sălbatice, probabil trebuie să ne gândim nu doar la cantitatea de flori, ci la diversitatea lor. Diferite plante oferă profiluri nutriționale diferite, așa că o pajiște cu varietate ar putea literalmente însemna diferența dintre populații de albine care prosperă și altele care se zbat.

Ce înseamnă asta pentru grădina ta

Iată ceva ce poți face efectiv cu această cunoștință: plantează flori diverse.

Dacă grădinărești sau dacă iei decizii despre ce să plantezi pe terenuri agricole sau spații publice, varietatea contează enorm. O fâșie de flori sălbatice cu 30 de specii diferite va susține nutriția albinelor mult mai bine decât o monocultură cu o singură plantă, oricât de frumoasă ar fi acea plantă.

Această cercetare ne oferă o bază științifică pentru ceva ce conservatorii spun de ani buni: biodiversitatea nu e un lux, e esențială pentru nutriția faunei sălbatice.

Albinele au evoluat adaptări remarcabile pentru a face față surselor imperfecte de hrană. Dar luptă cu un dezavantaj când noi am simplificat dramatic peisajele. Poate e timpul să le dăm o mână — sau măcar o grădină mai diversă.

Sursă: Cercetare publicată de University of Oxford în Current Biology